Să mai şi citim

Rene Descartes

Pasiunile sufletului

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984

Opera filosofică a lui Descartes, nu a încetat să stimuleze gândirea filosofică contemporană. Reeditările succesive vin să confirme modernitatea spiritului său analitic.

Acest tratat al pasiunilor se încadrează într-o orientare ştiinţifică pe care filosoful a cultivat-o încă din 1628, anul de când începuse să năzuiască spre „explicarea totală a universului”, avea să consemneze Henri Gouhier. In scrisoarea-prefaţă la traducerea franceză din 1647 a „Principiilor filosofiei”, Descartes defineşte tactica de explorare a domeniilor cunoaşterii:” Intreaga filozofie este ca un arbore, ale cărui rădăcini sunt metafizica, trunchiul este fizica, iar ramurile care ies din trunchiuri sunt toate celelalte ştiinţe, care se reduc la trei principale, şi anume: medicina, mecanica şi morala”. Ultimei, Descartes îi dedică reflecţia:”Am în vedere cea mai înaltă şi cea mai perfectă morală, care, presupunând o cunoaştere deplină a celorlalte ştiinţe, este cea din urmă treaptă a înţelepciunii”.

Scrisorile lui Descartes, datate din perioada anilor 1643-1649, reconstituie, în viziunea exegeţilor, etapele elaborării tratatului.  La 18 august 1645 îi scrie prinţesei Elisabeta de Boemia: ”Printre filosofii păgâni au existat trei opinii referitoare la Binele suprem şi la scopul acţiunilor noastre, şi anume: cea a lui Epicur, care a spus că este voluptatea,  cea a lui Zenon, care a vrut să fie virtutea şi cea a lui Aristotel, care l-a constituit din toate perfecţiunile, atât ale corpului cât şi ale spiritului”. Ca atare, Landormy va concluziona în studiul său, consacrat lui „Descartes”, că morala cartesiană este o combinaţie de stoicism, epicureism şi etică scolastică.

Din volumul „Pasiunile sufletului” se desprinde imaginea filosofului „cel viu, cu preferinţele, cu resentimentele şi uneori, chiar cu veleităţile sale, ceea ce conferă tratatului său şi interesul pe care-l merită un test de investigaţie psihologică”(G. Brătescu). Este un analist lucid al stărilor emoţionale. Pare paradoxal faptul că Descartes, un partizan al logicii, un promotor al clarităţii în gândire, să se aplece asupra studiului pasiunilor ca „izvor psihofiziologic” al elanurilor fiinţei pe plan vital dar şi moral. In „Articolul XXVII” pasiunile sunt definite ca fiind „percepţii sau sentimente sau emoţii ale sufletului care sunt raportate în mod special la suflet şi care sunt cauzate, întreţinute şi întărite printr-o anumită mişcare a spiritelor”. In perspectiva cartesiană, virtutea nu anulează pasiunile, ca la stoici. Intre virtute şi pasiune nu mai este un raport de antagonism, ele se întrepătrund, se contopesc. Datoria morală impune ca pasiunile să fie reglate cu ajutorul voinţei, instrument de manifestare a libertăţii omului. Liberul arbitru este premisa deplinei responsabilităţi umane: „având putinţa de a alege între bine şi rău, suntem datori să adâncim cunoaşterea lumii”. Dintre pasiunile nobile,  Descartes citează generozitatea: Generozitatea se poate dobândi printr-o matură reflecţie: „dacă ne preocupăm adesea să cercetăm ce este liberul arbitru şi cât de mari sunt avantajele decurgând din hotărârea fermă de a-i da o bună folosinţă, iar, pe de altă parte, cât de zadarnice şi inutile sunt toate grijile care îi frământă pe ambiţioşi, putem stârni în noi pasiunea şi apoi dobândi virtutea generozităţii, care este ca o cheie împotriva tuturor neorânduielilor provocate de pasiuni”(Articolul CLXI). Aşadar, „generozitatea” cartesiană implică sensuri psihologice, morale şi sociale.

Pe plan metafizic, cartesianismul este o doctrină „prin excelenţă antropocentrică”, va argumenta Mury, în volumul „Descartes”. Pasiunile sufletului nu mai sunt raportate la criteriile transcendente propuse de teologia creştină. Ele vizează obiectivul renascentist, cel al afirmării personalităţii umane. Omul lui Descartes apelează la propria voinţă, într-un efort conştient „de strunire a aceloraşi pasiuni”.

Volumul lui Descartes marchează un moment de referinţă nu numai în istoria pedagogiei şi a eticii dar şi în cea a eticii. In studiul „René Descartes”, cuprins în „Istoria filosofiei moderne”, C. Noica precizează:”omul e educabil, greşeala nu-i aparţine decât lui şi îndreptarea poate veni tot prin el”.

Viorica Bica

Biblioteca Municipală Făgăraş