Vasile Andru
Istori şi taină la Sfântul Munte Athos
Editura Allfa, 2001
Omul se defineşte ca om prin dimensiunea sacrului. „Este greu- consemna Mircea Eliade în „Nostalgia originilor” să ne imaginăm cum ar putea funcţiona spiritul uman fără a avea convingerea că ceva ireductibil, real, există în lume; şi este cu neputinţă să ne închipuim cum ar putea să apară conştiinţa fără a conferi o semnificaţie impulsurilor şi experienţelor omului. Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se revelă ca fiind real, puternic, semnificativ”.
Dimensiunea sacralităţii o dobândeşte Muntele Athos. In cartea sa sapienţială „Istorie şi taină la Sfântul Munte Athos”, Vasile Andru descrie călătoria iniţiatică „dinspre istorie spre revelarea sacrului”.
Lanţul muntos adăposteşte 20 de mănăstiri, 12 schituri şi peste 700 de chilii izolate. La Athos vieţuiesc întru credinţă 1900 monahi greci, 80 de români, ruşi, bulgari, sârbi,armeni, georgieni, catolici convertiţi la ortodoxie. Aici, timpul liturgic, „eşantion al veşniciei”, pare a fi încremenit de secole. Riturile şi ritmurile interioare au aceeaşi cadenţă.
Careia, capitala Athosului, este poarta de intrare în „Civitas Dei”. Pe clădirea Protosului, sediul autorităţilor ecleziale, steagul bizantin poartă însemnele creştinătăţii. Sabia este simbolul discernământului, globul cu crucea, cel al biruinţei creştine şi al salvării umanităţii prin Hristos. Aici se interferează Timpul istoric şi Timpul liturgic. Trecutul memorial se transpune în prezentul continuu, cel al contemplaţiei mistice. Istoria Athos-ului începe la Marea Lavră. In anul 963 Sfântul Atanasie va întemeia prima mănăstire: Marea Lavră, instituind astfel primul complex monahal.
Maica Domnului este protectoarea acestui loc predestinat şi aici s-a întemeiat monahismul. Prezenţa copleşitoare a Maicii Domnului datează de la începuturi. „Cronica de pe Athos” a părintelui Irinarh prodromitul, călugăr scriitor şi caligraf de origine română, relatează descinderea Maicii Domnului la Athos. De atunci, fostul sălaş al zeilor, Athos-ul, s-a înveşmântat cu „ puterea darurilor maicii Domnului asupra monahilor care au fost şi sunt apăraţi de neghina relelor credinţe, mai mult decât Ierusalimul şi alte părţi religioase ale lumii”. La Athos, călugării explorează căile contemplaţiei mistice, cele ale dobândirii isihiei (gr. „hesykhia”), care înseamnă linişte, tăcere interioară. Isihasmul este una dintre căile iluminării spirituale: transcendere a minţii, focalizarea atenţiei în interior. Sf. Grigorie Sinaitul spunea: „e cu neputinţă sa se mântuiască cineva fără atenţie amănunţită si fără paza minţii”.
Subcapitolul „Mistica celor şapte laude” relevă istoria mântuirii. La apusul soarelui, toaca cu ritmul ei iniţiatic, cheamă la povecerniţă. Primele trei „laude”: „Ora a noua”, „Vecernia”, „Povecerniţa” deschid seria rugăciunilor şi a slujbelor în deplin acord cu „mişcările sufletului” şi cu articulaţiile zilei”. La ora două noaptea, momentul „treziei sufleteşti”, clopotele anunţă Mezonoptica, lauda a patra, urmată de utrenie şi liturghie. Dimineaţa, ca un „memento mori”, se pomenesc cei adormiţi şi se trece prin osuarul schitului. Viaţa monahului curge în cele opt ore de rugăciune, opt ore de muncă ( „ascultările”) şi cele opt ore de odihnă. Călugării „cei sporiţi” îşi continuă rugăciunea în chilii. Este practica metodei isihaste: „oraţio mentis”, „rugăciunea minţii în inimă”.
Vasile Andru defineşte „cei trei R ai armoniei” , chintesenţa Sfântului Munte Athos: „rugăciunea, ritmul cultic şi respectul moaştelor sfinte”. Cultul relicvelor este puntea dintre trecut şi prezent, mărturia puterii credinţei peste veacuri.
La Prodromu se întemeiază dialogul cu cerul, „sensibilizarea legăturii între profunzimi umane şi ceruri”. Clopotul, glasul exterior al bisericii, actualizează „amintirea adamică”.
Un capitol aparte este consacrat vestigiilor româneşti de la Sfântul Munte: stema Moldovei săpată în piatră( mănăstirea Vatopedu), chipuri de voievozi români pe peretele bisericii( mănăstirea Cutulmuşi). Radu cel Mare şi Neagoe Basarab au fost consideraţi fondatori. In secolul al XIV-lea Vlaicu Vodă a reconstruit biserica centrală, turnul de pază şi chilii. La cele 20 de mănăstiri şi la schiturile de pe Athos sunt mărturii de ctitori sau de ofrande ale voievozilor şi boierilor români. Studiile ample, consacrate Sfântului Munte Athos sunt consemnate de Vasile Andru în capitolul „Strigarea numelor mari”: „Le Mont Athos et les Roumains” (Petre Năsturel) şi „Mont Athos. Présences Roumaines”(Virgil Cândea şi Constantin Simionescu). Etnologul Dan Corneliu Brăneanu a repertoriat peste 100 de lucrări. Dintre acestea, patruzeci, cuprind contribuţiile materiale şi culturale la Sfântul Munte Athos. Dintre voievozii români cu stagii de reculegere sau de învăţare la Muntele Athos, sunt menţionaţi Vlaicu Vodă, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân. Ştefan cel Mare construieşte la mănăstirile Grigoriu, Vatopedu, Hilandaru şi înzestrează mănăstirea Zoografu. Petru Rareş construieşte la Caracalu, Pantocrator şi Dionisiu. Alexandru Lăpuşneanu construieşte sau dăruieşte la Caracalu, Dochiaru, Rusikon, Dionisiu. Alţi voievozi sau boieri, binefăcători sau ctitori sunt Radu cel Mare, Matei Basarab, Vlad Vintilă, Mihnea Turcitul, Vlad Ţepeş, Mircea Ciobanu, Constantin Brâncoveanu, Grigore Ghica, Scarlat Calimaki, Moise Movilă.
Cuvintele profetice ale părintelui arhimandrit Emilianos încheie volumul dedicat „Cetăţii cereşti”: „cândva lumea va fi înnoită. Aici, în acest loc, lumea este înnoită şi apărată de stricăciune, prin cei care s-au înnoit. Câtă vreme există asemenea suflete, lumea nu va pieri. Rugăciunea neîncetată o adapă zilnic”.
Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş
