Organizarea administrativ-teritorială a României 1864-1989

0
1411
http://webmobile.xdev.ro/fagarastv/player.html

În perioada medievală, administraţia era structurată în judeţe în Ţara Românească, în ţinuturi în Moldova şi districte, scaune şi comitate în Transilvania.

Împărţirea României în judeţe este atestată documentar din 1392, când domnul Ţării Româneşti Mircea cel Batrân (1386-1418), printr-un hrisov, numeşte ‘Ţinutul Vâlcii’ judeţ. Astfel, judeţul Vâlcea este primul judeţ atestat documentar de pe teritoriul actual al României.

În perioada medievală, administraţia era structurată în ţinuturi în Moldova, judeţe în Ţara Românească şi districte, scaune şi comitate in Transilvania. La conducerea acestora se aflau dregători domneşti care aveau atribuţii importante în domeniul administrativ, judecătoresc şi militar. Aceştia vegheau la păstrarea liniştii în ţară, strângerea impozitelor, aplicarea corectă a dreptăţii, mobilizarea în caz de pericol extern etc.

În Ţara Românească, din feudalism până la 1864, judeţele erau conduse de un jude apoi de căpitan de judeţ sau ispravnic.

În Moldova, ţinuturile erau conduse de pârcalabi, deveniţi apoi ispravnici. Atribuţiile lor erau militare, judecătoreşti şi administrative. În perioada domniei lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), Moldova era împărţită teritorial-adminstrativ în 23 de ţinuturi: Iaşi, Cotnari, Roman, Vasluiu, Tutuva, Tecuciu, Putna, Covorlui, Fălciu, Lăpuşna, Orheiu, Soroca, Hotin, Dorohoiu, Hârlău, Cernăuţi, Suceava, Neamţ, Bacău, Bugeac, Chilia, Smilul.

Transilvania a cunoscut o organizare instituţională de tip occidental, reprezentată la nivel local de comitate şi scaune săseşti şi secuieşti. În comitate existau adunări ale stărilor privilegiate, adunări ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau congregaţii generale ale nobilimii. Acestea discutau şi rezolvau în principal probleme judiciare. Saşii din Transilvania, care erau grupaţi mai ales în districtul Braşovului şi al Bistriţei, şi-au constituit o formă de organizare politică şi administrativă proprie, numită Universitatea Saşilor (1486).

  • Organizarea administrativă în perioada antebelică şi interbelică (1864-1945)Harta

Prin Legea rurală din 11 iunie 1862 se reglementa diferenţiat administraţia urbană de cea rurală, prin crearea comunelor urbane şi comunelor rurale. Se înfiinţa pentru prima dată comuna rurală, condusă de primar şi dotată cu personalitate juridică proprie. Primarii comunelor rurale erau aprobaţi de prefect iar cei ai comunelor urbane erau numiţi de domn.

La 31 martie 1864, domnitorul Al. I. Cuza (1859-1864) a promulgat Legea nr. 394 pentru comunele urbane şi rurale şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene. Astfel, se reglementa distinct administraţia urbană faţă de cea rurală. Totodată, comuna rurală căpăta personalitate juridică. Fiecare comună avea o casă a comunei, numită Primărie, iar cele urbane aveau un corp de pompieri şi, în caz că aveau peste 6000 de locuitori, aveau şi un spital.

Prin Legea pentru consiliile judeţene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 s-a prevăzut în fiecare judeţ existenţa unui consiliu care se aduna şi reprezenta interesele locale, colective şi economice ale judeţului. Judeţul avea ca subdiviziune plasa (ocolul), ce grupa mai multe comune urbane ori rurale după criterii geografice şi economice. Alegerea consiliului judeţean se făcea pe ocoale. Consiliul judeţean alegea, dintre membrii săi, un comitet permanent, compus din trei membri, prezidat de prefectul judeţului, care era comisarul guvernului pe lângă consiliu.

Ulterior, prin Legea din 31 mai 1904, printre alte modificări şi completări, s-a introdus un alineat nou (alin. 2) la art. 1, care prevedea că judeţul este persoană juridică. Consiliul judeţean se compunea din câte doi membri trimişi de fiecare plasă. Aceştia erau aleşi de colegiul electoral din fiecare plasă.

La sfârşitul Primului Război Mondial, s-au unit cu patria mamă provinciile istorice Basarabia, Bucovina şi Transilvania. La 27 martie 1918, în urma unei hotărâri adoptate de Sfatul Ţării de la Chişinău, s-a alipit României un teritoriu ce cuprindea nouă judeţe: Hotin, Soroca, Orheiu, Chişinău, Bender, Cahul, Akkerman (Cetatea Albă), Ismail şi Bălţi.

La 11/24 decembrie 1918 a fost emis Decretul de organizare a provinciei Transilvania, potrivit căruia ‘serviciile publice’ rămâneau sub conducerea Consiliului Dirigent, prin care se proceda la o împărţire a teritoriului în 23 de judeţe: Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda-Arieş, Bistriţa-Năsăud, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Mureş-Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, Ciuc, Braşov, Trei-Scaune, Sălaj, Sătmar, Bihor, Arad, Maramureş, Bichiş, Cenat, Timiş-Torontal, Odorhei. Acestea erau conduse de prefecţi numiţi.

Constituţia din 1923 prevedea că din punct de vedere administrativ-teritorial România se împărţea în judeţe iar judeţele era formate, la rândul lor, din comune. Numărul, întinderea şi subdiviziunea lor teritorială erau stabilite prin Decretul din 7 octombrie 1925, prin care funcţiile organelor administrative se păstrau neschimbate. Numărul judeţelor creştea însă la 66.

În baza Decretului Regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, erau declarate municipii 17 comune urbane: Arad, Braşov, Brăila, Bucureşti, Cernăuţi, Cetatea-Albă, Chişinău, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Sibiu, Târgu-Mureş şi Timişoara.

Potrivit Legii administrative din 27 martie 1936 şi Regulamentului său de aplicare, din 18 februarie 1937, teritoriul ţării era împărţit în judeţe şi comune, investite cu personalitate juridică, având un patrimoniu şi organe administrative proprii de conducere. Astfel, plasa era definită ca o circumscripţie administrativă a judeţului, fiind necesară pentru controlul activităţii autorităţilor locale. Comunele urbane erau de două feluri: oraşe reşedinţă şi oraşe nereşedinţă de judeţ. Comunele erau administrate de un consiliu comunal, ca organ deliberativ, şi de primar şi ajutorul de primar, ca organ executiv. Consiliul comunal era compus din membri aleşi şi membri de drept. Numărul membrilor aleşi era de 10 în comunele rurale, 18 în oraşele nereşedinţă, 28 în oraşele reşedinţă şi 36 în municipii. Membrii de drept completau, prin specialitatea lor, competenţa consilierilor aleşi.

Administraţia judeţului era încredinţată consiliului judeţean, ca organ deliberativ al delegaţiei judeţene, şi prefectului. La rândul său, consiliul judeţean cuprindea membri aleşi şi membri de drept, numărul primilor fiind stabilit în raport cu populaţia judeţului. Membrii consiliului judeţean se constituiau în cinci comisii care îşi alegeau câte un raportor, aceşti cinci raportori formând delegaţia permanentă a judeţului. Prefectul era reprezentantul guvernului în judeţ şi capul administraţiei judeţene. Printre altele, prefectul avea obligaţia de a convoca consiliul de prefectură, alcătuit din toţi şefii serviciilor locale) transformat într-un adevărat organ administrativ, cu activitate continuă.

Totodată, Legea din martie 1936 a modificat prevederile Legii din 5 august 1929 pentru administrarea municipiului Bucureşti. Ca urmare, Capitala a avut 4 sectoare (de Galben, de Negru, de Albastru şi de Verde) şi comunele suburbane, printre care Băneasa, Fundeni, Colentina, Griviţa, Lupeasca.

Constituţia din 28 februarie 1938 a adus noi schimbări în administrarea administrativă locală. Accentul a fost pus pe numirea organelor şi legea raţionaliza rostul şi atribuţiile organelor elective. A fost menţinută comuna, fiind desfiinţată însă personalitatea juridică a judeţului.

Principala noutate a fost înfiinţarea ţinuturilor, unităţi administrative cu atribuţii economice, culturale şi sociale. Administraţia lor a fost încredinţată rezidentului regal, numit pe şase ani prin decret regal, şi consiliului ţinutului. Rezidentul regal era reprezentantul guvernului, fiind ajutat de un organ electiv, consiliul ţinutului. Acesta era compus din membri aleşi de consiliile comunale din ţinut şi de Camerele de Agricultură, Comerţ, Industrie şi Muncă.

Un ţinut reunea aproximativ 10 judeţe, regruparea făcându-se în aşa fel încât acestea ‘să constituie o entitate geografică şi economică bine definită’. S-au alcătuit astfel următoarele 10 ţinuturi: Ţinutul Olt (cu reşedinţa la Craiova), format din judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi şi Vâlcea; Ţinutul Argeş (reşedinţă: Bucureşti): Argeş, Braşov, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman, Trei-Scaune şi Vlasca; Ţinutul Mării (reşedinţa Constanţa): Caliacra, Constanţa, Durostor, Ialomiţa; Ţinutul Dunărea (reşedinţa: Galaţi): Brăila, Cahul, Covorlui, Fălciu, Ismail, Putna, Râmnicu-Sărat, Tecuci, Tulcea, Tutova; Ţinutul Nistru (reşedinţa: Chişinău): Cetatea Albă, Lăpuşna, Orhei, Tighina; Ţinutul Prut (reşedinţa: Iaşi): Bacău, Bălţi, Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Roman, Soroca, Vaslui; Ţinutul Suceava (reşedinţa: Cernăuţi): Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ, Suceava; Ţinutul Alba-Iulia (reşedinţa: Alba-Iulia): Alba, Ciuc, Făgăraş, Mureş, Odorhei, Sibiu, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Turda; Ţinutul Crişuri (reşedinţa: Cluj): Bihor, Cluj, Maramureş, Năsăud, Sălaj, Satu-Mare, Someş; Ţinutul Timiş (reşedinţa: Timişoara): Arad, Caraş, Hunedoara, Severin, Timiş-Torontal.

  • Organizarea administrativă în perioada comunistă (1945-1981)

Constituţia Republicii Populare Române din 1948 a menţinut împărţirea în comune, plăşi şi judeţe. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese pe patru ani. Rostul lor era de a îndruma activitatea economică, socială şi culturală locală.

La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Naţională a votat Legea nr. 5 pentru împărţirea administrativ-teritorială a Republicii populare Române, conform căreia teritoriul ţării era împărţit în regiuni, oraşe, raioane şi comune.
Regiunile erau unităţi administrativ-economice pe care se sprijineau direct organele centrale de stat. Regiunile erau compuse din raioane şi oraşe de subordonare regională. Oraşul de reşedinţă al sfatului popular de regiune era centrul regional. Oraşele erau de trei feluri: de subordonare republicană, de subordonare regională şi de subordonare raională.

Raionul era o unitate teritorială ‘operativă din punct de vedere economic, politic şi administrativ’, alcătuită din oraşe de subordonare raională şi comune, subordonată direct regiunii. Comuna era alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate, subordonată direct raionului. Capiutala, Bucureşti, era împărţită în raioane de oraş şi subordonată direct organelor centrale ale statului. Printre raioanele sale se numărau 1 Mai, 23 August, Nicolae Bălcescu, Lenin, Griviţa Roşie.

Prin legea nr. 5, în locul celor 58 de judeţe, 424 de plăşi şi 6000 de comune, au fost create 28 de regiuni, 177 raioane şi 4052 comune, precum şi 8 oraşe de subordonare republicană. Ulterior, prin decretul nr. 12 din 1956, numărul regiunilor s-a redus la 16.
Organele locale ale puterii de stat, sfaturile populare, erau alcătuite din deputaţi aleşi pe timp de 2 ani, care puteau lua hotărâri şi elabora dispoziţii.

Plenara C.C. a PCR din 5-6 octombrie 1967 a propus noi principii pentru reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, modificările fiind adoptate la Conferinţa Naţională a PCR din 6-8 decembrie 1967. Cu această ocazie s-a revenit la denumirea tradiţională de judeţe şi s-au desfiinţat regiunea şi raionul. Astfel, unităţile administrative au devenit judeţul, oraşul şi comuna, municipiul Bucureşti a fost organizat pe sectoare, iar oraşele importante, ‘cu o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării’, au devenit municipii. Sfaturile populare au fost înlocuite de consiliile populare, care aveau rolul de a conduce şi îndruma activitatea organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat.

Teritoriul României era împărţit în 2706 comune, 189 oraşe, 47 municipii, 39 judeţe şi municipiul Bucureşti cu 8 sectoare.Modificări ale organizării administrative au fost operate prin Decretul Consiliului de Stat nr. 281 din 27 iulie 1979. Numărul sectoarelor Capitalei a fost redus la şase.
La 23 ianuarie 1981, au fost reorganizate judeţele Ilfov şi Ialomiţa, în sensul creării judeţelor Giurgiu şi Călăraşi, prin reîmpărţirea celor două şi înfiinţarea Sectorului Agricol Ilfov.

Proiecte şi discuţii post decembriste

Discuţiile despre regionalizare au început în 2011 dar au fost reluate în contextul alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012, când USL a readus în dezbatere regionalizarea, incluzând în programul său de guvernare şi înfiinţarea regiunilor, ca un nou nivel administrativ, cu păstrarea judeţelor actuale.

  • Discuţii pe marginea regionalizării: 2011-2013

În iunie 2011, PDL şi premierul de la acea vreme, Emil Boc, au vorbit despre necesitatea regionalizării României şi despre posibilitatea ca Guvernul să-şi asume răspunderea pe un proiect de regionalizare, care urma să reorganizeze România în opt judeţe mari, corespunzătoare celor opt regiuni de dezvoltare actuale. Atribuţiile pe care în prezent le au consiliile judeţene sau serviciile deconcentrate ale ministerelor urmau a fi preluate de către primării iar consiliile judeţene nou create urmau să aibă doar atribuţii în domeniul dezvoltării regionale. Deşi reprezentanţi ai PDL şi premierul Emil Boc au făcut declaraţii despre o posibilă reorganizare administrativ-teritorială a României, Guvernul de la acea vreme nu a prezentat un proiect de lege în acest sens.

Ca răspuns la anunţul PDL privind regionalizarea, la 11 iunie 2011, USL a lansat propriul proiect de reorganizare administrativ-teritorială, care propunea menţinerea celor 41 de judeţe actuale şi înfiinţarea unui alt nivel administrativ, acela al regiunilor. Modelul USL de regionalizare presupunea şi înfiinţarea unor instituţii noi: Consiliul Regional – Executivul regional condus de un preşedinte ales; transformarea Senatului într-o cameră a puterilor locale; apariţia Curţilor de Apel regionale.
Discuţiile despre regionalizare au fost însă abandonate în a doua parte a anului 2011.

În contextul alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012, USL a readus în discuţie regionalizarea, incluzând în programul său de guvernare şi înfiinţarea regiunilor, ca un nou nivel administrativ, cu păstrarea judeţelor actuale. Discuţiile privind regionalizarea au fost reluate în 2013, după ce USL a preluat guvernarea. La 11 februarie 2013, viceprim-ministru, ministrul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (MDRAP), Liviu Dragnea, a declarat că proiectul regionalizării României este în plină elaborare la Ministerul Dezvoltării. ”Nu există la această oră un proiect oficial de regionalizare a României. (…) Numărul regiunilor, desenul regiunilor, competenţele care vor fi acordate regiunilor (…) vor fi rezultatul final al unui proces amplu de analiză, de câteva luni de zile”, a precizat Liviu Dragnea.

Pe de altă parte, viceprim-ministru, ministrul MDRAP Liviu Dragnea a subliniat la aceeaşi dată că întregul proces de reorganizare administrativ-teritorială trebuie să se încheie în 2013, pentru ca regiunile să fie funcţionale şi să poată accesa proiecte odată cu începerea noului exerciţiu bugetar european 2014-2020.
La 20 februarie 2013, vicepremierul şi ministrul MDRAP, Liviu Dragnea, a anunţat că a început procesul de regionalizare/descentralizare, pe care l-a calificat ca fiind unul dintre cele mai mari proiecte ale României după 1989.

Liviu Dragnea a mai spus, la 20 februarie 2013, că printre principiile care vor sta la baza procesului de regionalizare se numără: principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea competenţelor de către autorităţile administrative locale situate la nivelul administrativ cel mai aproape de cetăţean; principiul asigurării resurselor integrale pentru exercitarea competenţelor transferate; principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice şi regionale în raport cu competenţele şi cu competenţele şi atribuţiile pe care le vor avea; principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, gradual, predictibil, transparent, bazat pe criterii şi reguli obiective; principiul echităţii, care implică asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la serviciile publice şi de utilitate publică; principiul democraţiei participative; principiul cheltuirii eficiente a resurselor financiare.
Potrivit lui Liviu Dragnea, vor exista două mari “corpuri”, care vor asigura cadrul organizatoric al procesului de regionalizare: un Consiliu consultativ pentru regionalizare şi un Comitet tehnic interministerial care va fi condus de ministrul Dezvoltării Regionale. Consiliul consultativ pentru regionalizare este un organism cu rol strategic, care va propune profilul viitoarelor regiuni administrative-teritoriale şi va funcţiona pe trei paliere de expertiză: un grup de lucru academic care va cuprinde 10 personalităţi din mediul universitar şi academic, specialişti în sociologie, urbanism, amenajarea teritoriului; un grup de lucru format din parlamentari şi aleşi locali; un grup de lucru al societăţii civile, alcătuit din reprezentanţi ai principalelor patronate, sindicate şi ONG-uri. Comitetul tehnic interministerial pentru descentralizare şi regionalizare va fi format din toate ministerele implicate în descentralizarea unor competenţe către nivel regional, cu rolul principal de a transpune în acte normative şi de a operaţionaliza toate strategiile şi propunerile formulate de Consiliul consultativ.

În privinţa modului de realizare a regionalizării, varianta cea mai des adusă în discuţie recent de către liderii USL este împărţirea administrativă a României în opt regiuni, pe structura actualelor regiuni de dezvoltare: Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest, Vest, Centru, Nord-Vest, Bucureşti-Ilfov.

La 25 noiembrie 2012, premierul Victor Ponta declara că varianta USL de regionalizare, cu cele 8 actuale regiuni economice de dezvoltare nu este cea mai bună, dar este cea mai posibilă. “In cazul în care deschidem cutia renegocierilor nu cred că o mai terminam niciodată. Măcar cele opt regiuni funcţionează ca regiuni de dezvoltare. Avem Agenţiile de Dezvoltare Regională care pot funcţiona ca aparat tehnic al regiunii. Asta e propunerea noastră. Nu e bătută în cuie”, a spus Victor Ponta.
În perioada decembrie 2012 – februarie 2013, USL a vehiculat în spaţiul public mai multe variante de proiecte, niciunul însă nu a fost asumat de Guvern.

Proiectul lansat de USL, în mai 2011, prevedea înfiinţarea a opt regiuni care vor fi şi parlamente regionale (un nou nivel administrativ), cu păstrarea celor 41 de judeţe actuale. Cele 8 regiuni corespund actualelor regiuni economice de dezvoltare: Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest, Vest, Centru, Nord-Vest, Bucureşti-Ilfov. Modelul USL de regionalizare prevedea totodată înfiinţarea unor instituţii noi: Consiliul Regional – Executivul regional condus de un preşedinte ales; transformarea Senatului într-o cameră a puterilor locale; apariţia Curţilor de Apel regionale. Aceste modificări erau prevăzute a se face etapizat până în 2016.

  • Calendarul regionalizării în viziunea USL: 2013

Ministrul Dezvoltării Regionale, Liviu Dragnea, a precizat, la 11 februarie 2013, că în septembrie 2013 ar trebuie să se organizeze referendumul pentru revizuirea Constituţiei, care va include şi regiunile ca unităţi administrativ-teritoriale cu personalitate juridică.

Liviu Dragnea a mai precizat că până în luna decembrie 2013, regiunile vor fi valide, prin trecerea prin Parlament a actelor normative de implementare a regionalizării.
La 12 februarie 2012, ministrul Liviu Dragnea a reiterat intenţia ca, până la sfârşitul anului 2013, fiecare regiune să beneficieze de structuri de conducere cu mandat de 3 ani, în prima fază, urmând ca, în anul 2016, conducerile regiunilor să fie alese odată cu autorităţile publice locale.

  • Proiectul UDMR din 2009: 16 microregiuni şi 5 macroregiuni fără personalitate juridică

Parlamentarii UDMR au depus la Senat un proiect de lege privind împărţirea României în 16 microregiuni încă din septembrie 2009. Aceste 16 microregiuni urmează să fie grupate la rândul lor în 5 macro regiuni. Microregiunea cu numărul 14 este formată din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş adică Ţinutul Secuiesc, şi alături de judeţele Bihor, Satu Mare şi Maramureş formează macroregiunea 5, colorată în roşu pe hartă sub forma unui triunghi cu baza către graniţa Ungariei.

Cele cinci macroregiuni din proiectul UDMR sunt următoarele: Macroregiunea I: Moldova plus Brăila şi Buzău; Macroregiunea II: de la Tulcea şi Constanţa şi până la Drobeta-Turnu Severin (partea de sud a Munteniei şi Olteniei) până la Dunăre, inclusiv Bucureştiul; Macroregiunea III: partea de nord a Munteniei şi Olteniei (Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea şi Gorj); Macroregiunea IV: Banatul, plus partea de sud a Transilvaniei (Arad, Hunedoara, Alba, Sibiu, Braşov); Macroregiunea V: partea de Nord şi Est a Transilvaniei, de la Covasna şi Harghita până în Bihor, Satu Mare şi Maramureş.

Propunerea legislativă a UDMR a fost iniţiată la 2 septembrie 2009 şi vizează modificarea şi completarea Legii nr.315/2004 privind dezvoltarea regională în România. Legea nr.315/2004 a abrogat Legea nr. 151/1998, care a stabilit pentru prima dată actualele regiuni de dezvoltare ale României.

La 10 februarie 2010, propunerea a trecut de Senat prin adoptare tacită iar în prezent se află la Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare de la Camera Deputaţilor. Camera Deputaţilor este for decizional.

Preşedintele UDMR, Hunor Kelemen, a declarat, la 13 februarie 2013, că proiectul USL care vizează împărţirea administrativ-teritorială în opt regiuni este un “eşec”. Kelemen Hunor a mai spus că, începând din 20 februarie, Uniunea va avea consultări cu structurile administrative locale pe acest subiect, urmând ca până în luna aprilie să prezinte propria variantă de regionalizare.

  • Proiectul PDL din 2011: opt judeţe mari cu personalitate juridică şi desfiinţarea celor 41 de judeţe

Proiectul de reorganizare administrativă anunţat de PDL, la 11 iunie 2011, viza desfiinţarea actualelor judeţe şi înfiinţarea a opt judeţe mari (megajudeţe, echivalentul regiunilor în varianta USL), susţinându-se că astfel nu este nevoie de modificarea Constituţiei.

Cele opt megajudeţe din proiectul PDL urmau să fie trasate conform delimitării actualelor regiuni de dezvoltare regională a României: Regiunea Nord-Est, Regiunea Sud-Est, Regiunea Sud, Regiunea Sud-Vest, Regiunea Vest, Regiunea Nord-Vest şi Regiunea Centru, Regiunea Bucureşti-Ilfov.
Preşedintele PDL, Vasile Blaga, a declarat, la 17 ianuarie 2013, că partidul pe care îl conduce nu este de acord cu modelul de regionalizare avut în vedere de USL şi aşteaptă să vadă clar intenţiile Guvernului pe această temă, pentru că simpla împărţire a ţării pe opt regiuni nu este viabilă fără o reorganizare administrativ-teritorială, a declarat liderul democrat-liberalilor.

“Susţinem ideea de regionalizare, dar proiectul USL, nu.(…) Deci, aşa cum sunt ele creionate acum nu susţinem, pentru că aceste regiuni nu au nimic unele cu altele şi sunt unele dintre ele mult prea mari, vizavi de tot ceea ce înseamnă obligaţia şi posibilitatea lor de a contribui la dezvoltarea regională a zonelor respective. Am dat exemplu Moldova, cu patru milioane de oameni. Unde aţi mai văzut euroregiune cu patru milioane de oameni? Pe de altă parte trebuie să ţinem cont şi de tradiţiile istorice”, a declarat Blaga, întrebat dacă PDL susţine modelul de regionalizare a ţării cu opt regiuni anunţat de premierul Ponta.

  • Cele 8 regiuni de dezvoltare ale României, fără personalitate juridică, înfiinţate în 1998

Actualele regiuni de dezvoltare au fost create prin Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională a României şi sunt entităţi fără personalitate juridică, formate prin asocierea consiliilor judeţene din România, pentru a coordona dezvoltarea regională necesară pentru ca România să adere la Uniunea Europeană. Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile judeţene şi cele locale. Funcţia lor era de a aloca fondurile PHARE de la UE, pentru dezvoltare regională, şi de a interpreta şi cerceta statistici regionale. De asemenea, regiunile de dezvoltare coordonează proiecte infrastructurale regionale şi au devenit membre ale Comitetului Regiunilor când România a aderat la UE, în 2007.

Cele opt regiuni de dezvoltare actuale sunt: Regiunea Nord-Est (Suceava, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Bacău, Vaslui); Regiunea Sud-Est (Vrancea, Galaţi, Buzău, Brăila, Tulcea, Ialomiţa); Regiunea Sud (Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Bucureşti, Ilfov, Teleorman); Regiunea Sud-Vest (Vâlcea, Olt, Dolj, Gorj, Mehedinţi); Regiunea Vest (Hunedoara, Caraş-Severin, Timiş, Arad); Regiunea Nord-Vest (Cluj, Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud); Regiunea Centru (Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu, Braşov, Alba), Regiunea Bucureşti-Ilfov

sursa: financiarul.ro

LĂSAȚI UN MESAJ