Mie îmi place să cred că binele biruie mereu răul

0
53
http://webmobile.xdev.ro/fagarastv/player.html

olteanu-sed1 Interviu cu profesorul Florentin Olteanu, preşedintele Fundaţiei Culturale ,,Negru Vodă’’

Profesorul Florentin Olteanu este un om dintr-o categorie, din păcate, pe cale de dispariţie în România de azi. Într-o lume avidă de câştig, preocupată exclusiv şi sălbatic doar de latura materială a existenţei, profesorul Olteanu pare un adevărat Don Quijote. Un om însufleţit de o idee, animat de idealuri şi mânat de o credinţă, lucruri pentru care sacrifică aproape tot: linişte, confort personal şi chiar sănătate. Identificat în oraş cu numele instituţiei pe care o conduce, Fundaţia Culturală ,,Negru Vodă”, profesorul Olteanu este un om rar, care se încăpăţânează să creadă că în această lume bezmetică mai e nevoie şi de cultură şi de artă şi de frumos. Şi mai ales, de adevăr. Mai ales de adevărul recent, al celor 50 de ani de comunism. Pentru că numai cunoscându-ne şi înţelegându-ne trecutul, ne vom putea înţelege prezentul şi prefigura viitorul.
În zilele acestea, acest om pregăteşte o lovitură de maestru, rodul unei munci de 20 de ani şi al unei experienţe de o viaţă – Muzeul comunizării Ţării Făgăraşului. Niciun făgărăşean nu are dreptul să spună că acest muzeu nu-l interesează. Până la apropiata sa deschidere, citiţi câteva din gândurile profesorului Olteanu, la ceas de toamnă.

De ce aţi ales istoria?
– Istoria m-a pasionat de când eram mic. Sunt născut la Hârseni, provin dintr-o familie mai specială: bunica mea a fost fiica învăţătorului din sat, se numea Judele. Unchiul meu a fost epitropul bisericii încă din 1938. Era cântăreţ la trâmbiţă, în fanfara satului, şi cânta extraordinar alături de alte fanfare. Am şi acum multe fotografii cu aceste fanfare. Unchiul Anghel era un tip citit. A lucrat la un moment dat în Bucureşti, la Academia Română, om de serviciu, dar el ducea cărţile de la biblioteca de sus la profesorii universitari, printre care şi lui Nicolae Iorga. Era o mândrie pentru el să povestească despre domnul profesor, povestea foarte frumos, era o persoană deosebită, un îndrăgostit de munte şi aceste lucruri iarăşi au avut o influenţă asupra mea. Chiar atunci când am venit profesor la Hârseni şi am organizat primele expediţii ,,Cutezătorii”, dânsul a venit şi mi-a condus echipajul. Atunci am vrut să demonstrăm că munţii cei mai înalţi în România nu au fost un obstacol în calea dorinţei românilor de a trece de cealată parte, la fraţii lor. Într-un asemenea mediu m-am format în copilărie şi mai târziu, elev la Bucureşti fiind, cândveneam în fiecare vacanţă la Hârseni. Istoria şi-a făcut treptat loc în sufletul meu, pentru ca mai târziu să-mi devină obiect de studiu şi apoi, profesie.

Ce s-a întâmplat în sufletul dumneavoastră în momentul în care la şcoală învăţaţi istoria comunistă şi din bătrâni sigur o cunoşteaţi pe cea reală?
– Nu, nu o cunoşteam pe cea reală. Istoria fundamentală, vorbim de evenimentele fundamentale, Unirea, erau prezentate la fel ca astăzi

Dar perioada de la 44 încoace?
– De când ştiu eu, de când am înţeles ceea ce se întâmplă la şcoală şi până în ’89, ca profesor, nu am predat perioada după 1948. Majoritatea profesorilor de istorie se opreau cu predarea la terminarea celui de al doilea război mondial. Profitam de faptul că exista practica agricolă, care se făcea până în noiembrie şi pretextam că nu mai avem timp să acoperim materia…

Deci aţi preferat decât să nu spuneţi nimic decât să spuneţi minciuni?
– Da. Pentru profesorii de istorie a fost o perioadă în care a trebuit să-şi pregătească atent lecţiile. Munceam foarte mult

De unde puterea, motivaţia, implicării în susţinerea Fundaţiei „Negru Vodă” pe care o duceţi efectiv în spate?
– Eu am trăit de multe ori afara lumii acestea. Am fost considerat uneori naiv, dar am căutat să pătrund în adâncime lucrurile, iar pe cele comune, cotidiene, le-am tratat mai superficial. Tot ce am făcut, am făcut mereu cu pasiune. Am urmat mai întâi cursurile Institutului Pedagogic de Istorie şi Geografie şi apoi am continuat facultatea la Cluj. Acolo s-a pus mare preţ pe pregătirea noastră ca profesori în România. Mare parte din cadrele didactice erau oameni educaţi din perioada interbelică, ce înţelegeau rolul profesorului ca apostol al satului. La mine a ,,prins” şi chiar am crezut că fac lucrul acesta. Un rol important l-a avut şi socrul fratelui meu, Metea Octavian, care m-a iubit foarte mult deoarece eram profesor de istorie; el a fost şi scriitor, a scris primul despre badea Cîrţan. Deci am avut această motivaţie fără să mă gândesc vreodată la problemele mele. Noroc că am avut o nevastă extraordinară, care a ţinut foarte mult la mine şi şi-a asumat această situaţie, mai ales ea mă conducea în toate şi în tot

– Dacă aţi spus că înainte de ’89 aţi evitat să predaţi perioada comunistă, după ’89 şi mai ales în ultimii ani, v-aţi implicat foarte mult în cercetări privind tocmai acest timp, cu tot ce a însemnat el: colectivizare, represiune, rezistenţa din munţi. De ce?
– Pentru că a fost o revanşă a mea, pentru că eu am pierdut un pariu. A fost o revanşă a mea în sensul că am venit cu atâta încredere că voi face aici un lucru excepţional şi n-a fost aşa. Cea mai mare surpriză am avut-o când am ajuns în sat ca profesor. După terminarea studiilor, am ales judeţul Braşov pentru că voiam să ajung în satul meu natal. Am citit foarte mult şi am fost prins de ideologia aceasta, o ideologie a comuniştilor, dar nu numai. Comunismul a preluat o serie de mesaje din trecut prin care să poată să folosească omul. A preluat apostolul satului, de exemplu. Eu am vrut neapărat să ajung la Hârseni. Am ajuns acolo şi nu am mai găsit satul pe care îl ştiam eu. În perioada când am urmat cursurile Institutului Pedagogic şi ale facultăţii nu am mai venit în sat. Peste el trecuse colectivizarea, iar eu am găsit alt sat. Dacă ştiam cum este, nu mai veneam. Până în 1962, satul era ca o grădină, fără nici o exagerare. Totul, livezi, pământ, lunci, grădini, toate erau lucrate, nimic nu era lăsat neîngrijit. După ’62 am găsit altceva şi atunci am dorit să facem cât mai mult. Am fost cel care am realizat terenul de sport de la Hârseni, până atunci nu se gândiseră să-l facă lângă şcoală, dar eu aveam experienţa satului săsesc. Am avut de pătimit şi atunci. Cum am ajuns în Hârseni, am intrat în viaţa satului. M-am dus la biserică, cum eram obişnuit de mic. Când m-am dus la o spovedanie pentru împărtăşit, preotul Ţeposu mi-a spus că s-a discutat în comitetul de partid, faptul că eu merg la biserică. Asta cu toate că nu eram membru de partid, deşi eram fost director de şcoală. Tot domnia sa m-a învăţat cum să fac. A trebuit să fac un compromis, să nu mai merg la biserică, deoarece ca profesor de istorie eram considerat important pentru sat, dar să-mi fac rugăciunile în intimitate, aşa cum m-a sfătuit el. Aceasta este o realitate, pentru că eu, să fiu sincer, în Hârseni m-am simţit cel mai protejat. De multe ori greşesc, aici, în Făgăraş: tot timpul sunt ca o carte deschisă, nu am nici o taină, nu sunt niciodată precaut, nu încui întotdeauna, dovadă că mi-au furat aproape tot ce am lucrat. Deci aceasta e revanşa mea şi am vrut să aflu de ce s-a întâmplat aşa. Să luăm şi oamenii. Eu am cunoscut oamenii, în copilărie veneam an de an în vacanţă. Când am venit, în ’68, am găsit alţi oameni. E adevărat, cu mine au fost buni, nu am ce să le reproşez, dar nu mai erau aceiaşi.

Îi schimbase comunismul?
– Erau mai încrâncenaţi, mai stresaţi, mai trişti. Singura bucurie pe care o aveau era echipa de fotbal, care mergea bine. Până la urmă am avut şi eu probleme şi m-am retras. Eu am fost şi directorul căminului cultural. La Hârseni a fost o mişcare culturală excepţională. Prin ’73 a venit Cornel Teulea de la facultate acasă şi a fost angajat ca bibliotecar. A fost un scriiitor de talent încă din timpul liceului. El a pus în scenă piesă „Lecţia“ de Eugen Ionescu. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că publicul din Hârseni poate să fie atât de captivat, dar el era pregătit. Publicul din Hârseni văzuse foarte mult teatru, era deja obişnuit. S-a făcut o mare greşeală după 89, când s-a renunţat la mişcarea de amatory, care în primul rand încuraja şi cultiva spiritul comunitar. În toată lumea la această oră sunt societăţi literare culturale, artistice, care captivează publicul. Nu trebuie neapărat să fie profesionişti. Nu, comuniştii au inventat asta. ,,Cântarea României’’ a existat dinaintea comunismului, peste tot în lume, doar că s-a numit altfel. Comunismul însă a stricat până şi raportul omului faţă de proprietate, nu numai faţă de pământ sau casă, ci chiar şi faţă de proprietatea intelectuală

olteanu<strong>- Au trecut deja 20 de ani de la revoluţie. Credeţi că societatea românească mai este interesată de aflarea adevărului despre perioada comunistă?
– Depinde ce adevăr doriţi, pentru că acuma se caută adevărul pe care îl doreşte fiecare. Se aplică acum aceleaşi metode din ’48-49, cu demascarea, autodemascarea şi cu scoaterea în faţă. Cei care au făcut-o în 49 erau mânaţi de o idee, de ura omului faţă de om, de lupta de clasă, de distrugerea unei clase ca alta să aibă puterea. Acum, după ’89, nu mai există aceeaşi motivaţie. Se procedează altfel, dar la fel de distructiv: dacă vreunul a ajuns sus, ceilalţi caută să-i găsească ceva compromiţător în trecut; dacă el nu are, poate familia lui are! Sau poate i se inventează ceva! Astfel s-a creat un scenariu care de fapt nu este adevărat. De ce? Pentru că a fost vorba de un regim criminal, care nu a respectat valorile tradiţionale, nu a respectat familia, proprietatea, omul, nimic. Răsturnarea aceasta a valorilor trebuie să o demonstrăm şi atunci ajungem unde trebuie. Trebuie să fim interesaţi, dacă nu suntem interesaţi nu vom ajunge niciodată unde trebuie. În Ungaria s-au făcut până acum trei mari muzee despre comunism; sunt atât de importante încât toată lumea le ştie. Noi nu vom face aici la Făgăraş ceva mare, ceva care să ia ochii, dar dacă fiecare om careva intra în muzeu va sta şi va judeca de ce am pus un exponat acolo, atunci probabil că se va realiza ceva.

img_5580 Nu aveţi senzaţia că totuşi vă bateţi cu morile de vănt?
– Am avut momente, dar le-am depăşit. E o dublă luptă, cu memoria oamenilor şi cu atitudinea celor de la putere, care ar fi primii care ar trebui să sprijine demersuri ca al nostru. Mulţi oameni aflaţi în sfera politică, care simt că trăiesc într-o zonă foarte importantă pentru că ceea ce au făcut părinţii lor a fost ceva excepţional, cu care ne putem lăuda, consideră că viaţa noastră ar fi altfel decât a fost cu adevărat. Majoritatea când ajung la conducere uită tot. Ideea aceasta a fost pusă greşit. Este ca şi cu cizma pe care am vrut să o amplasăm simbolic în muzeu. În loc să o facem roşie, mai bine o punem aşa cum este ea de fapt, gri. Ideea a fost de flamură roşie comunistă, dar cizma a fost gri şi aşa a şi fost viaţa noastră, gri. În loc să căutăm, să vedem de ce oamenii au ajuns aşa, noi considerăm că ei ar fi fost dintotdeauna aşa. Dar nu e adevărat. Vremurile i-au făcut să fie aşa

– De ce credeţi că noi românii nu am avut manifestări de protest solidare, ca în Ungaria ’56, Cehoslovacia ’68, Polonia 80? De ce acţiunile au fost atât de răzleţe, până la urmă şi rezistenţa din munţi a fost destul de izolată?
– Noi românii suntem la fel ca şi celelalte naţii; nu e nicio deosebire de substanţă. La noi însă s-a întâmplat ceva. Dacă la noi s-ar conduce altfel, dacă cei aflaţi la putere ar reuşi să-i mobilizeze pe români prin şi spre lucruri bune s-ar putea crea o emulaţie în ţara asta, dar nu o fac. Dacă staţi la televizor, în oricare dintre zile, veţi vedea cu ce plecaţi de acolo. Ce s-a întâmplat în România? Cei care s-au aflat în fruntea ţării, după 1944, au dus o luptă acerbă între ei pentru putere. Din păcate, clasa politică nu a fost responsabilă. Din păcate, aşa s-a întâmplat în toata perioadă comunistă şi chiar şi azi. S-a mai întâmplat un lucru extraordinar. La noi, în Făgăraş, toţi cei care au fost în munţi au fost oameni cu şcoală. Pe timpul acela cel care avea liceul era ceva deosebit, dar marea majoritate a celor din munţi au fost cu ani de studenţie. Ei au sesizat imediat falsitatea regimului şi au încercat, prin exemplul propriu, să-i conştientizeze şi pe ceilalţi. În tona noastră au fost oameni deosebiţi, dar când s-a intrat aici, s-a folosit experienţa sovetică. Armata Roşie a pregătit foarte mulţi oameni în Uniunea Sovietică; pe unii i-a preluat după 44 să-i şcolească la Moscova, iar pe alţii i-a luat încă de când erau prizonieri. Toată lumea se temea de făgărăşeni. Atunci când administraţia maghiară au desfiinţat o serie de comitate cu majoritate românească, ziarul din Budapesta spunea că bine au făcut că au desfiinţat, dar numai de Făgăraş să nu să atingă pentru că acolo ,,va fi bai !». Asta se întâmpla acum o sută şi ceva de ani, deci se ştia de curajul făgărăşenilor. Dar a existat o regie. În decembrie 1947 a fost înlăturat regele. Gândiţi-vă că la 1 ianuarie toţi funcţionarii publici au semnat declaraţia de adeziune la noul stat republican, iar ştampila pe care au pus-o era ştampila regelui! Comuniştii au căutat să atragă toate categoriile sociale, inclusiv preoţii. ,,Suntem în reconstrucţie», era sloganul,dar nu întâmplător. În toată Europa a fost aşa, toate popoarele au dus-o greu, toate ţările au fost afectate de război. Aici, imediat după 47, au prezentat situaţia foarte simplu şi mobilizator: ,,Vom face din Făgăraş cel mai frumos oraş ! Vom face în trei ani, cât nu au făcut alţii în zece !». Şi au început într-adevăr: de exemplu, Palatul Cultural, actuala Casă de Cultură. Şi-au luat angajamentul că o fac în doi ani, iar în 1950 a fost gata. Sătenii din fiecare comună au adus sute de căruţe de piatră, proiectul era mare, Palatul Cultural era asemeni Casei Scânteii. În acelaşi timp, s-a început la Victoria construcţia Combinatului. S-au luat din fiecare casă toţi tinerii de peste 16 ani, ca muncitori. Toată lumea era angajată, se gândeau că dacă sunt după război, nu au ce face, trebuie să facă. În aceşti trei ani de zile, 1948-1950, oamenii nu au înţeles ce se întâmplă în jurul lor. De multe ori când ne gândim la acea perioadă ne întrebăm cum de nu şi-au dat seama oamenii. Pentru că ei efectiv nu au ştiut. Au început să conşţientizeze doar când au început să iasă oamenii de la închisoare. Securitatea îi ridica noaptea, cu duba, nimeni nu mai ce s-a întâmplat cu ei. Oamenii credeau că fuseseră duşi pe alte şantiere. După o perioadă apăreau şi nu spuneau nimic. Îi băteau şi-i puneau să scrie o declaraţie, după care le spun turnători. L-am întrebat pe domnul Ion Gavrilă de ce s-a opus ca să nu fie publicaţi toţi informatorii. Mi-a spus ,,De ce să-l acuz pe cel care m-a turnat? Singura lui vină e că m-a cunoscut pe mine. Dacă nu mă cunoştea, nu îl lua nimeni la securitate». E complicată problema, poate că răspunsurile la aceste întrebări pe care le punem astăzi le vom da noi. Dar nu le vom da ca să pârâm pe cineva. Le vom da ca să vedem la ce poate să ducă o orânduire care promovează ura şi duşmşnia dintre cetăţenii ei. Este un sentiment necreştin care duce totdeauna la rău. Se ajunge la o ură generală împotriva unora care nu au nicio vină decât că au existat acolo. Este un amestec de bine şi de rău. Din păcate, răul este mai bine de înţeles deoarece este un concept simplu în vreme ce binele are mai multe niveluri şi mai multe faţete. Mie îmi place să cred că binele biruie mereu răul. E mai bine să fii iubit şi să fi pierdut iubirea, decât să nu o fi cunoscut niciodată.

1 COMENTARIU

  1. Un om de cultura deosebit ce rar mai intalnim in zilele noastre.Felicitari si multa putere de munca in continuare ! Dumneavoastra scrieti…istorie!

LĂSAȚI UN MESAJ