La pas prin Țara Făgărașului- Voila

0
710
http://webmobile.xdev.ro/fagarastv/player.html

primaria-voila-300x240Despre istoria satului Voila există foarte puţine date şi nimeni nu s-a încumetat vreodată să scrie o monografie a acestor locuri. Ba chiar, când am ajuns pentru prima dată aici, majoritatea localnicilor m-au sfătuit ca nici măcar să nu încerc să aflu ceva despre trecutul acestui sat.Bine-înţeles că nu i-am ascultat… într-adevăr nu am găsit prea multe, dar nici puţin. Ceea ce m-a impresionat a fost faptul că este un sat vechi, donat unor boieri de însuşi Vlad Dracul… imediat am plecat cu gândul la legende despre vampiri şi vârcolaci şi la un han la uşa căruia erau agăţate o grămadă de funii de usturoi. Totuşi, ceea ce am aflat în continuare nu are nici o legătură cu personajele fantastice negative… Oamenii de aici sunt gospodari, cu credinţă în Dumnezeu şi nu se gândesc la Vlad Dracul aşa cum o fac cei care vin să viziteze România şi Castelul Bran, în căutare de senzaţii tari. Aşadar, Voila este un sat obişnuit, cu cea mai modernă şcoală din regiune, două biserici şi oameni cărora le-a plăcut străinătatea, dar care s-au întors acasă şi şi-au construit case mari şi frumoase.
Despre primii stăpâni ai satului Voila stă scris că în anul 1441, când Vlad Dracul dăruieşte lui Stanciu Moenescu şi fiilor săi Moian, Stoica, Sin şi Vlad o jumătate şi o altă treime din boienoratul satului, cu un loc de moară. În 1473, jumătate din Voila este dată lui Stoica Naneş. În secolul următor printre boierii voileni sunt consemnaţi Stoica, Aldea, Dobrin, Şerban şi Comşa fără să se poată stabili relaţiile lor de rudenie. Numele satului provine din slavul Vojilo, Voislov, din „voj“, care înseamnă „ostaş“, susţin istoricii. Oameni satului spun că numele provine de la un boier cu numele Voila. Familia acestui boier îşi are originile în satul Ucea de Jos.car-comuna-voila
Actul de donaţie al satului Voila sună cam aşa: „Io Vlad Voievod şi domn, cu mila lui Dumnezeu, cu buna tocmeală lui Dumnezeu am biruit şi am domnit toată Ţara Românească şi am fost biruitorul Almagiului şi Făgăraşului […] şi am dăruit […] jupânului Stanciu Moenescu cu slujitori ai lui […] şi le-am dat lor jumătate din Voila şi din hotar şi din ceailaltă jumătate le-am dat lor şi a treia parte….”
În satul Voila a existat o şcoală foarte veche despre care nu se ştiu multe. Bătrânii spun că vechiul edificiu şcolar era o încăpere joasă, foarte prost aerisită şi foarte întunecoasă. Deoarece vechea şcoală nu mai corespundea normelor învăţământului de pe atunci, sătenii au profitat de corabia care o aveau pe Olt. Aceasta folosea la trecerea râului pentru că atunci nu exista un pod. La fiecare trecere peste Olt sătenii care erau însărcinaţi cu acest lucru percepeau o taxă. Din aceşti bani s-a ridicat o şcoală vrednică de satul Voila. Oamenii din sat nu s-au oprit aici, aşa că au construit o altă şcoală lângă şosea. Pământul unde a fost ridicată construcţia a fost donat de Gheorghe Boca. Edificiul a fost construit între anii 1869-1870. Lemnul pentru şcoală a fost adus din pădurile satelor Comăna şi Veneţia, piatra din Cincşor şi Rucăr, iar cărămida de la fabricile din Făgăraş. Clădirea era compusă din opt camere. Patru dintre ele erau dedicate şcolii: două la parter şi două la etaj. Camerele care au rămas au fost repartizate astfel: două pentru primărie şi notariat poziţionate la parter, două la etaj folosite ca apartamente pentru învăţători. În timp, şcoala s-a deteriorat foarte mult, iar primele reparaţii au fost făcute abia în anul 1925. Aceste reparaţii au constat în modernizarea din toate punctele de vedere a edificiului. Clădirea s-a îmbogăţit cu o sală festivă.
Pe vremuri, şcoala din Voila era mândria judeţului. Toate reparaţiile din perioada menţionată mai sus au fost făcute sub îndrumarea învăţătorului Traian Şuteu. Această şcoală a avut caracter grăniceresc.Aici învăţau fii grănicerilor din Compania a IX-a, care cuprindea şi satele Dridif, Luţa, Ludişor, Voivodenii Mici şi Voivodenii Mari. Din 15 septembrie 1895 devine şcoală comunală.
Oamenii din satul Voila au fost jumătate de confesiune greco-catolică şi jumătate de confesiune ortodoxă. Prin urmare, în sat au fost două biserici. Prima biserică, acum cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, a aparţinut iniţial catolicilor. Locaşul de cult este situat pe strada Morii. Odinioară, în vecinătatea bisericii a existat o moară, aşa că sătenii au supranumit-o „Biserica de la moară” . Cu sute de ani în urmă, pe locul unde este biserica era vatra satului. Biserica este construită din piatră şi cărămidă, în formă de corabie. Nu se cunoaşte anul construirii ei. Cel mai vechi document despre existenţa unei biserici pe teritoriul comunei Voila există din anul 1733. Locaşul de cult a fost construit în două etape. Prima dată au fost construite altarul şi naosul. Pronaosul, tinda şi clopotniţa au fost construite în alt stil, în anul 1800. Biserica este zugrăvită şi nu există decât o singură pictură, pe bolta naosului. De asemenea, aici este un iconostas din stejar pictat în anul 1943 de către Ioan Căzilă.
A doua biserică poartă hramul Sfântului Nicolae. A fost construită din cărămidă, în formă de cruce, între anii 1914-1920. Înainte de fi construit acest locaş de cult, cronicile parohiale susţin că pe acelaşi loc au mai existat alte două lăcaşe de cult: unul de lemn, prin anul 1700, şi altul de piatră, la 1840. Biserica are trei clopote care sunt foarte vechi. Locaşul a fost pictat în anul 1921 de către pictorul Dumitru Cabadeav. Iconostasul este pictat şi lucrat în întregime din stejar.
Cele două lăcaşe de cult din sat servesc acum ortodocşilor, pentru că în sat nu mai există greco-catolici. În biserica veche se face slujbă iarna pentru că este mai mică şi mai uşor de încălzit, iar biserica nouă este folosită vara şi toamna.
Ţara Făgăraşului este o zonă în care tradiţiile şi obiceiurile populare româneşti au fost şi sunt respectate cu sfinţenie. Satul Voila nu face excepţie. Aici în preajma Crăciunului se organiza ceata de feciori. În ajun de Crăciun, băieţii satului mergeau din poartă în poartă. Feciorii primeau covrigi, colaci şi mere. Obiceiul se păstrează şi astăzi, dar nu în fiecare an. Copiii mergeau în Ajunul Crăciunului cu irozii, care vesteau Naşterea Domnului. Aceştia făceau o scenetă care reprezenta drumul crailor până la staulul unde s-a născut Mântuitorul.
La Voila nu au lipsit şezătorile, unde se aduna toată suflarea satului. Femeile torceau şi coseau, iar bărbaţii le dădeau o mână de ajutor, aşa cum se pricepeau. Un obicei mai deosebit se ţinea vara, în luna august, când femeile mergeau la Olt, să albească lâna. Acestea în timp ce spălau lâna, cântau cântece populare. Acest obicei a dispărut. Oamenii spun că Oltul nu mai este la fel de curat, cum era pe timpuri.
Oamenii din satul Voila sunt gospodari. Acest lucru se poate vedea cu ochiul liber, pe fiecare uliţă, unde găseşti case impunătoare, noi sau doar renovate de curând.gara-voila
Încă din vechime satul a avut gară, secţie de jandarmi, oficiu poştal, medic şi notar. Au existat două fierării şi trei mori. Din toate aceste nu mai există decât o moară, construită peste o altă moară veche, acum modernizată în totalitate. Satul românesc este foarte aşezat de-a lungul şoselei naţionale. Acest lucru a facilitat comerţul de-a lungul timpului. Localnicii au avut, în general, o situaţie materială de mijloc. Toţi cei care erau proprietari de pământ era înstăriţi. Oamenii nu s-au mulţumit cu ce aveau acasă, „au fost ispitiţi de dolarii americani” după cum scrie C. Stan in monografia şcolii din Voila. Unii au plecat în America, dar s-au întors acasă cu bani frumoşi şi i-au investit în pământuri şi în modernizarea caselor, alţii au renunţat la cetăţenia română primind-o pe cea americană. Ei nu şi-au uitat însă originile şi în fiecare an ajutau comunitatea locală cu sume importante de bani.
Principala ocupaţie a oamenilor a fost şi este agricultura. În sat s-au dezvoltat mici afaceri care aduc un surplus la veniturile celor care le posedă. Acum, foarte mulţi tineri din sat au plecat în străinătate, însă părinţii şi bunicii lor stau de veghe la casele cele noi, care acum se înalţă. Ei spun că speră să mai trăiască până când toţi se vor întoarce de tot acasă, iar satul va fi la fel de populat ca odinioară.
voila-drum-national-dn-1Se ştie că în zona Ţării Făgăraşului a existat o puternică mişcare împotriva comunismului. Sătenii din Voila nu s-au lăsat mai prejos. Au fost mulţi închişi din motive politice şi şi-au aflat sfârşitul în închisorile din ţară şi în lagăre. Cei care s-au evidenţiat mai mult au fost Liviu Biliboacă, Cristea Lucian Belu, Ioan Ramba, Gheorghe Şerban şi Ioan Leonel Şerban.
Ne vom opri şi vom vorbi despre Ioan Leonel Şerban, care ne-a impresionat cu povestea lui. Acesta povesteşte că a fost închis la închisoarea Aiud timp de cinci ani, pentru că s-a opus distrugerii bisericilor. El nu a acţionat singur, ci împreună cu alţi tineri, care făceau parte din organizaţia „Cămăşilor albastre”. Organizaţia aceasta făcea tot posibilul să încerce să salveze bisericile din zonă. Domnul Şerban ne-a povestit calvarul pe care l-a petrecut în închisoare, cum comuniştii au încercat să-i spele creierul. Ca să treacă timpul mai uşor, acesta a început să scrie poezii. În închisoare nu avea instrumentele necesare scrisului, aşa că le-a scris pe foiţe de ţigară. Abia la 31.01.2006 a fost recunoscut oficial ca luptător anticomunist. El ne-a povestit că sentinţa sa de încarcerare a fost dată de acelaşi judecător care l-a condamnat pe fostul dictator Nicolae Ceauşescu la moarte.
Bibliografie
Datele prezentate mai sus au fost culese din Monografia şcolii din Voila, din cartea „Ţara Făgăraşului în Evul Mediu” de Antal Lukacs, din istoricul bisericii din Voila. Mulţumim Muzeului Ţarii Făgăraşului „Valeriu Literat“, domnului Ioan Leonel Şerban şi tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui articol.

LĂSAȚI UN MESAJ