La pas prin Țara Făgărașului- Viștea de Jos

0
453
http://webmobile.xdev.ro/fagarastv/player.html

Viştea de Jos este un sat în care tradiţia şi obiceiurile populare sunt păstrate cu sfinţenie. Oamenii de aici s-au remarcat fie ca buni dansatori, fie ca minunaţi interpreţi de muzică populară. Au participat la nenumărate competiţii naţionale şi internaţionale şi au făcut cunoscut numele României peste hotare încă din anii ’30.
Prima atestare documentară a satului Viştea de Jos datează din anul 1417, când voievodul Mircea cel Bătrân, printr-un hrisov domnesc, dăruieşte satul Viştea de Jos împreună cu Viştea de Sus şi jumătate din Arpaş, boierului Costea. Acest act este întărit în anul 1511 de către Paul de Thomor, căpitanul de pe atunci al Ţării Făgăraşului.
Se spune că în drumul lui Mihai Viteazul spre Şelimbăr, voievodul împreună cu oastea sa au făcut un popas în hotarul satului Viştea de Jos. O solie a mai marilor satului l-a întâmpinat pe voievod şi i-a oferit daruri: cai, oşteni, nutreţ, căruţe, meşteri. Voievodul le-a mulţumit şi văzând iscusinţa unui meşter fierar care-i potcovea calul, i-a dat un ban de aur, iar solilor le-a spus „voi rămâneţi, viteji, aveţi întotdeauna liberă intrarea în domnia mea”. Viştenii au fost oamenii care s-au sacrificat pentru neamul românesc şi au contribuit la scrierea istoriei. Sublocotenentul Dumitru Stanciu a fost grav rănit în Războiul de Independenţă, în timpul luptelor de la Griviţa.
mariana-sandru-viorica-cerbu-si-mioara-greavuCând e vorba de cântat şi dansat, viştenii sunt pe primul loc. Mioara Marinca, Mariana Şandru, Viorica Cerbu sunt doar câteva nume sonore care au făcut cunoscut numele satului lor în zonă dar şi mai departe. Interpretele de muzică populară şi-au cules repertoriul din şezătorile organizate în sat. Acestea au un repertoriu tradiţional şi reprezintă cu mândrie zona şi satul lor în ţară şi peste hotare.
În sat sunt două biserici, iar una dintre ele este considerată cea mai veche din Ţara Oltului. Locaşul de cult are contraforturi, ceea ce în regiune nu se mai întâlneşte la bisericile româneşti decât la cea de la Comăna de Jos. Biserica a fost construită în două părţi: mai întâi naosul şi altarul, apoi clopotniţa şi pronaosul. Interesantă este însă construcţia altarului. Intrarea în altar se face doar pe două uşi, care sunt înalte şi foarte strâmte. Ele ating 58 de cm. Sunt atât de strâmte, încât preotul trebuie să intre printre ele, într-o parte. Uşile altarului au fost construite după legenda morţii lui Avram, unde uşa raiului e descrisă ca strâmtă, deci mai greu de trecut, pe când a iadului e largă, aşa că prin ea pot trece o mulţime de suflete.
Mănăstirea de la Ripa Râmeţului este construită în acelaşi stil. Prin analogie s-a fixat data zidiri lăcaşului din Viştea în jurul anului 1487. Cea de-a doua biserică impresionează prin construcţia ei. Este una dintre cele mai mari biserici din Ţara Făgăraşului. Ea a fost construită între anii 1925-1927 şi pictată între anii 1965-1971. Doar  catedrala ortodoxă din Sibiu o depăşeşte ca mărime şi ca măiestrie.
La Viştea de Jos a fost sediul Companiei  a VIII-a de grăniceri, care a înfiinţat o şcoală în localitate. Documentele care atestă funcţionarea unei şcoli la Viştea de Jos datează din anul 1828. Cele mai importante date au fost culese din cartea de aur a şcolii, care a fost scrisă în limba germană până în anul 1953. În perioada 1865-1867 a funcţionat ca Şcoală Comunală, apoi ca Şcoală Capitală greco-orietală. Şcoala grănicerească a fost construită în anul 1873 din fondul grăniceresc. În anul 1895 şcoala şi-a pierdut independenţa când Guvernul Banffz a smuls împăratului un ordin prin care toate şcolile grănicereşti au fost transformate în şcolii comunale.
Şcoala de arte şi meserii din Viştea de Jos a fost construită  în anul 1920 de către inginerul Victor Cârje.
La fel ca fiecare sat din Ţara Făgăraşului, obiceiurile specifice zonei sunt prezente şi la Viştea de Jos. Ceata de feciori este unul dintre obiceiurile de frunte ale viştenilor. În prejma sărbătorilor de iarnă se adună aproximativ zece feciori, cu stagiul militar satisfăcut, care organizează ceata de feciori. Aceştia în Ajunul Crăciunului merg la colindat din poartă în poartă şi primesc de la săteni covrigi, mere, sau nuci. Apoi merg la căminul cultural unde organizează jocul, care ţine trei zile. Obiceiul şezătorii nu mai este un secret pentru locuitorii zonei noastre. Şezătoare a reprezentat unul dintre principalele modalităţi prin care s-a perpetuat tradiţia, cântecele şi meşteşugurile populare. Tot aici era locul unde viitoarele neveste primeau „şcoala de viaţă”, de la femeile cu experienţă. Se transmiteau din generaţie în generaţie cântece, jocuri, strigături. Femeile bătrâne le învăţau pe cele mai tinere măiestria torsului, cusutului sau ţesutului. Din mâinile acestora ieşeau cele mai frumoase costume populare, purtate acum foarte rar.
La Viştea erau foarte multe obiceiuri legate de muncile câmpului. În data de 23 aprilie, la Sărbătoarea de Sfântul Gheorghe, oamenii credeau că atunci când vor scoate pentru prima dată vitele la păscut vor veni strigoii şi vor lăsa vacile şi bivoliţele fără lapte. Ca acest lucru să nu se întâmple, oamenii tăiau rugi de pe câmp, de la o distanţă de unde nu se mai auzea cântecul cocoşilor, şi le puneau în poartă ca să alunge strigoii.
Portul popular reprezintă o modalitate prin care viştenii se diferenţiază de alţi săteni din Ţara Făgăraşului. Portul bărbaţilor este relativ simplu. Pe cap poartă o pălărie neagră mică, rotundă, împodobită cu câţiva ciucuri coloraţi. Pe corp poartă cămaşă din pânză albă de bumbac, peste cămaşă pieptar din piele de oaie şi cioareci albi din lână. La mijloc se încing cu un şerpar. Femeile pun mare preţ pe găteala capului. Fetele poartă pe cap, la fel ca şi bărbaţii, căciuli negre. Femeile măritate şi bătrânele poartă o „cârpă” din mătase sau catifea. Apoi ie, pieptăriţă strânsă pe corp, poale şi „şurţul” în partea de jos a corpului.
corul-vistea-de-josSe ştie că talentul viştenilor este unul aparte. Aceştia s-au făcut remarcaţi în  ţară şi peste hotare pentru că au dus mai departe dansul şi cântecul din Viştea. Rapsod din Viştea de Jos, interpreta de muzică populară Mariana Şandru, ne-a declarat că în Viştea a existat un ansamblu de dansuri populare specifice zonei. Aceştia, în anul 1939, îndrumaţi de notarul Gheorghe Gabor, au reprezentat ţara la Congresul Internaţional al Ştiinţei Etnografice şi al Dansurilor Populare de la Stockolm.„Era perioada în care ţăranii mergeau la coasă şi aveau palmele pline de bătături. Ei au plecat de la muncă, direct la Congres. În tribuna oficială se afla şi regele Suediei. Când au început să joace fecioreasca şi să bată cu palmele în cizme le-a dat sângele de la bătături. Regele a rămas impresionat de dansul lor şi a coborât din tribună să le strângă mâna. Şi bunicii mei au făcut parte din acest ansamblu. Talentul excepţional al jucătorilor vişteni  a promovat România acelor zile mai mult decât ar fi făcut-o în zece ani miniştri ţării”, ne-a povestit cu mândrie Mariana Şandru. Următoarea generaţie de dansatori a fost condusă de fraţii Gheorghe şi Nicolae Şofariu. Viştenii nu s-au oprit aici, ei au mai participat la nenumărate concursuri. În anul 1962 Festivalul Ţărilor Balcanice şi din Zona Mării Adriatice şi Festivalul „Cântecele Oltului”, de la Călimăneşti, unde au fost laureaţi.
Cea mai reprezentativă figură a luptei anticomuniste din Munţii Făgăraşului este Olimpiu Borzea, din Viştea de Jos. Acesta a stat în închisoare ani grei, unde a fost torturat şi chiar era să moară pentru că a îndrăznit să se opună regimului. A fost unul dintre principalii susţinători ai grupului de partizani din Munţii Făgăraşului, iar casa sa din Viştea de Jos a fost un loc de refugiu pentru aceştia. Din 1953 şi până în 1964 a stat în mai multe închisori comuniste, de unde s-a întors acasă mai mult mort decât viu. Până la Revoluţia din decembrie 1989 el şi toţi membrii familiei sale au fost urmăriţi, marginalizaţi şi suspectaţi de Securitate. Olimpiu Borzea s-a stins din viaţă în august 2005. Alţi vişteni curajoşi care s-au opus regimului comunist şi i-au ajutat pe partizanii din munţi, în special cu hrană şi adăpost sunt, pe lângă familiile Borzea şi Bucelea (rudele soţiei lui Olimpiu Borzea, printre care şi Vasile Bucelea – mort în detenţie), Gheorghe Gorun, Elena şi Gheorghe Matieşanu, Vasile Neagoe, Ion, Pompiliu şi Nicolae Stanciu, Viorel Lucian Stanciu (mort în detenţie), Victor Şandru, Nicolae şi Ion Şofariu.
Nici când a fost vorba de muncă şi de dibăcie viştenii nu s-au lăsat mai prejos. Aceştia, în trecut au practicat toate meseriile specifice: cizmăria, cojocăria, rotăria, fierăria, dulgheria etc. În perioada 1721 – 1722, în sat au existat şase mori cu o roată, care au servit mult timp sătenilor pentru a măcina cerealele. Toate morile erau situate pe cursul iazului ce străbătea satul. Din păcate, acestea nu au rezistat vitregiei vremurilor şi din cele şase mori a rămas doar una. Cazanul de rachiu este mândria familiei Stanciu. Cazan de rachiu a existat în sat din anul 1938. Acum a devenit o adevărată afacere pentru proprietari.
Cea mai mare parte din datele prezentate mai sus au fost culese din cartea „Viştea de Jos, schiţă monografică”, scrisă de Mariana Şandru, cu ocazia întâlniri fiilor satului, dar şi din „Monografia şcolii din Viştea de Jos“ şi din cartea „Biserici Vechi Romaneşti din Ţara Oltului“, scrisă de Valeriu Literat.

LĂSAȚI UN MESAJ