La doar câţiva kilometri de Făgăraş se află satul Hurez, care face parte din comuna Beclean. Un sat modern, în care oamenii pot beneficia de toate utilităţile care se găsesc la oraş. Chiar în centrul satului se află mândria localnicilor, o biserică foarte frumoasă şi mare. Tradiţiile şi obiceiurile au dispărut însă cu totul din sat. Motivul: oraşul Făgăraş, care a influenţat viaţa satului din toate punctele de vedere. În trecut localnicii se ocupau cu agricultura, dar astăzi aceştia au lăsat străvechea ocupaţie pe planul doi. Mulţi dintre ei au lucrat la Combinatul Chimic, care se află la câţiva paşi de sat. Locuitorii satului s-au făcut remarcaţi şi prin lupta împotriva comunismului.
Istoric
Satul Hurez este aşezat pe cursul inferior al Berivoiului, iar despre istoria lui se cunosc foarte puţine date. Istoricii menţionează că, în anul 1453,, Vladislav al II-lea dona lui Stanciul Dijanul, alături de alte sate, a treia parte din Hurez, partea lui Stoian, „pe care să le stăpânească împreună cu copiii şi cu nepoţii şi cei care să se înfrăţească pe toate ocinele“.
Originea satului este mult mai veche faţă de data atestării documentare.
O altă menţiune despre Hurez este despre boierii din sat, care au facut parte din scaunul de judecată al Făgăraşului.
Biserica
În sat au fost două biserici: una ortodoxă, care mai există şi astăzi, şi una greco-catolică, din care a rămas doar turnul.
Biserica ortodoxă a fost construită în anul 1865 este foarte încăpătoare şi frumoasă. Sătenii sunt foarte mândri de biserica lor. Biserica greco-catolică a fost zidită în anul 1970, din piatră şi cărămidă. De-a lungul timpului nu s-a mai ocupat nimeni de locaşul de cult, pentru că majoritatea sătenilor au trecut la ortodoxism, aşa că edificiul s-a dărâmat, rămânând numai turnul.
Şcoala
Activitatea educativă a început în Hurez prin anul 1848. La început, şcoala a avut caracter confesional, iar în anul 1922 a fost predată statului. La început, şcoala funcţiona doar cu un singur învăţător, dar cu trecerea anilor, copiii s-au înmulţit şi a fost nevoie de încă un post de învăţător, care a fost scos la concurs în anul 1924.
Până în anul 1870, şcoala funcţiona într-un edificiu vechi, care era construit din lemn. În anul 1870 a fost construită o clădire nouă, cu trei încăperi. O cameră servea ca sală de clasă, alta era locuinţă pentru învăţător, iar a treia era folosită ca primărie comunală.
În anul 1912 a fost dărâmat zidul dintre locuinţa învăţătorului şi primărie şi astfel a fost eliberată încă o sală de clasă, în care elevii puteau să înveţe în condiţii bune.
Primul dascăl care a pus bazele şcolii din Hurez a fost preotul Ioan Cipu, care, după revoluţia din 1848, a funcţionat ca învăţător din anul 1849 şi până în 1854. După acest an a părăsit învăţământul şi-a dedicat toată viaţa strângerii de fonduri pentru construirea unei noi bisericii şi unei a noi şcoli. După mulţi ani în care a cutreierat prin satele din Transilvania şi Muntenia, a reuşit împreună cu alţi săteni să construiască actuala biserică şi şcoală din Hurez.
Tradiţii şi obiceiuri
În satul Hurez nu se întâlnesc obiceiuri speciale. Şi aici este prezentă ceata de feciori care se forma în fiecare an de Sf. Nicolae. Feciorii care intrau în ceată trebuiau să aibă stagiul militar satisfăcut. Feciorii aveau diferite funcţii: unul era vătaf mare altul era vătaful mic. În ceată mai existau funcţiile de crâşmar, casier şi stegar. La Hurez exista un adevărat ritual de împodobire a steagului, pe care feciorii îl făceau la înfiinţarea cetei. În Ajun de Crăciun aceştia mergeau din casă în casă la colindat. Ei erau aşteptaţi de săteni până în zorii zilei. Pentru că satul este foarte aproape de oraş, de foarte multe ori colindatul ţinea şi în prima zi de Crăciun, când mergeau la colindat în oraş. A doua zi de Crăciun se organiza jocul la căminul cultural. Un alt obicei cunoscut în Ţara Făgăraşului este cel al şezătorii. Femeile bătrâne din sat îţi amintesc cum în fiecare iarnă se făceau şezători în sat. Ele spun că dacă nu era şezătoarea, astăzi nu ar fi ştiut ce să le povestească şi să-i înveţe pe copiii şi pe nepoţii lor despre meşteşugurile şi cântecele populare tradiţionale.
Ajutor sătesc
Unul dintre obiceiurile care se păstrează şi astăzi este legat de momentele importante din viaţa localnicilor şi ajutorul pe care şi-l dau unul altuia la astfel de evenimente. Este vorba despre societăţile de ajutor reciproc, păstrate din moşi strămoşi nealterate, la fiecare înmormântare, parastas, nuntă sau botez.
Constantin Sasu, unul dintre membrii de frunte în acest moment al Societăţii „Cultura ţăranului“, care a fost înfiinţată pe 3 ianuarie 1926 ne-a povestit: „Atunci, un grup de familii din Hurez a hotărât să se asocieze pentru a da o mână de ajutor, atât unii altora, cât şi celor care nu făceau parte din societate, din satul lor şi nu numai. Fondatorii societăţii au alcătuit un statut, respectat de toţi membrii cu sfinţenie.
Această societate are un comitet, cu preşedinte, casier şi membri, care verifică actele. La început, s-a hotărât ca fiecare membru să contribuie cu bani, pentru a fi cumpărată veselă, mese, scaune, feţe de masă şi alte obiecte. S-a hotărât ca membrii care au nevoie de ajutor să folosească aceste obiecte fără să plătească, dar cei care nu fac parte din societate să le închirieze, aşadar să plătească o sumă de bani fixată de comitet.
În general, această societate ajută membrii ei dar şi pe ceilalţi săteni la înmormântări. De exemplu, când moare unul dintre membri, preşedintele are obligaţia de a-i anunţa pe toţi ceilalţi membri şi hotărăşte cine trebuie să contribuie direct la ajutor, şi anume: Se stabileşte ca cinci bărbaţi să facă groapa şi să ducă mortul. Apoi, câte două persoane trebuie să fie prezente la priveghere o noapte sau două, de la ora 24.00 la ora 5.00; sunt de serviciu unul la prapor şi unul la sfeşnic.
Aceste persoane sunt alese pe rând, astfel încât fiecare să participe la aceste acţiuni.
Anunţarea se face printr-o scrisoare, montată într-o ramă, care se numeşte tablă, pe care o scrie preşedintele şi o transmite din mână în mână la toţi membrii şi în final ajunge iar la preşedinte.
Din banii adunaţi din închirierea veselei şi a meselor şi scaunelor se cumpără cele necesare şi o dată pe an se face o petrecere cu toate familiile membre. Aceasta se stabileşte în cadrul Adunării generale, şedinţă la care trebuie să participe toată lumea, cu excepţia celor care au motive întemeiate să lipsească. Cei care lipsesc nemotivat sunt amendaţi.
În fiecare an se face o adunare generală pentru darea de seamă, alegerea unui nou comitet, dar se şi discută problemele care apar peste an.
În satul nostru sunt două astfel de societăţi, fiecare cu problemele ei“, şi-a încheiat povestea Constantin Sasu, membru al Societăţii „Cultura Ţăranului“.
Micul Paris
Datorită facilităţilor care au pătruns în sat încă din anii ’20, hurezenii se mândreau şi erau invidiaţi de foarte multe sate din zonă. Aceştia au avut electricitate din 1920, gaz din anul 1938, iar apă curentă imediat după anul 1950. Toate aceste facilităţi au fost posibile datorită fabricii de explozivi, situată în imediată apropiere a satului. Combinatul Chimic Nitramonia a fost la început o adevărată binecuvântare pentru sătenii care au lucrat acolo. Acum, mulţi dintre ei s-au întors la vechea îndeletnicire a strămoşilor lor: agricultura.
Rezistenţa anticomunistă
Odată ajuns acasă, Dumitru Opriş nu a avut linişte, aşa că a fost luat în vizor de comunişti.
„Când am venit acasă şi am crezut că voi avea linişte, am avut probleme cu comunişti. Am fost închis mai mulţi ani la Sibiu. Am stat în celula numărul nouă, unde am fost bătut şi nici nu îmi dădeau de mâncare, decât când îşi aminteau. În celulă nu erau paturi, aşa că am dormit pe trei scânduri, vreo patru luni“, ne-a declarat bătrânul.
Dumitru Opriş i-a adăpostit în casa lui pe luptătorii rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului, iar apoi, pentru că dădea de bănuit, i-a ascuns în turnul bisericii timp de două săptămâni.
Pe lângă acesta au mai fost şi alte victime ale comunismului în Hurez, cum ar fi: Barbu Nica, Lazăr Bardan, Iosif Benţea, Ion Leancu, Emil Neamţu, Iulian Neamţu, Ioan Sasu, Ioan Ţeţu, Ştefan Ţipu, Traian Vanga, Iacob Zaharia şi alţii.
Cea mai mare parte din informaţiile prezentate au fost culese de la donul Dumitru Opriş, veteran de război. O altă parte din informaţii au fost culese din cartea „Ţara Făgăraşului în Evul Mediu“ de Antal Lukacs. Mulţumiri Muzeului Ţării Făgăraşului „Valeriu Literat“.
