Despre satul Grid s-au spus şi s-au scris multe. Vestite în întreaga ţară şi chiar în lume sunt bocitoarele din sat şi „căiţele“ lor. Acestea au cântat de atâtea ori pe scena de la „Cântarea României“, iar mai târziu la „Cerbul de Aur“, au și multe apariții la televiziunea română, la „Tezaur Folcloric“.
Originea satului Grid
Bătrânii din sat spun că localitatea a fost înfiinţată prin anul 1400, de un om pe care îl chema Grid. Iniţial, vatra satului era în locul în care este acum satul Părău, dar câţiva localnici, pentru a nu mai fi trimişi iobagi, s-au mutat în pădure, aproape de locul în care se află acum satul, în locul numit „Fundătură“. Apoi, pentru că nu aveau destulă apă, s-au retras pe malurile Văii Gridului, unde se află şi astăzi. Se spune că în jurul anului 1740, în apropierea satului existau mai multe lacuri cu peşte care aparţineau împărătesei Maria Tereza.
În alte documente stă scris că întemeietorul satului Grid este nobilul Coman Ciurille, care se spune că a fost primul boier din sat, sosit aici în anul 1527.
Comuna Grid
Satul Grid a aparţinut, de-a lungul timpului, mai multor comune. Înainte de 1900, aparţinea comunei Perşani, apoi comunei Părău, unde era şi sediul administrativ, dar tot timpul fiecare sat avea primarul lui, doar notarul era unul singur în comună. În anul 1929 a devenit comună de sine stătătoare, până în 1948. În anii care au urmat a aparţinut de comuna Şercaia, apoi de comuna Veneţia de Jos, până în 1968, când a intrat în comuna Părău, alături de Veneţia de Sus şi Veneţia de Jos aşa cum este şi astăzi. Primăria Grid a avut chiar şi o clădire proprie, construită în anul 1925. Câteva încăperi au fost folosite şi de şcoală o perioadă.
Gridul în Europa şi America
Înainte era un sat mare, cu primar şi câteva sute de suflete, dar acum au mai rămas doar bătrânii. Şi tinerii care au mai rămas în perioada comunistă au plecat, după Revoluţie, în Italia sau Spania. O comunitate importantă de gridani se află în acest moment în Statele Unite ale Americii, unde au plecat încă din anul 1879. Înainte de anul 1918, plecaseră din sat în „Ţara tuturor posibilităţilor“ aproape o sută de persoane, de la cei mai bogaţi până la feciorii săraci.
Bocitoarele din Grid
Obiectul de vestimentaţie după care sunt recunoscute peste tot este căiţa specifică femeilor măritate din Grid. „Acum mai suntem cam zece care ştim cu adevărat să cântăm. Şi nu cântăm bocete de înmormântare. Nici nu ştiu de ce ni se spune bocitoare, probabil că la început grupul asta făcea“, ne-a povestit tanti Valerica Chichernea, o „bocitoare“ cu vechime. „Eu am participat pentru prima dată împreună cu ansamblul de la Grid în anul 1982, când am fost pe Valea Oltului, într-un turneu alături de alţi cântăreţi şi dansatori din Drăguş şi Cuciulata. Am fost și la Cerbul de Aur, iar ultima dată când ne-am pus căiţele tradiţionale a fost de Festivalul portului popular, organizat la Făgăraş, de Crăciun“, îşi aminteşte tanti Viorica Urdea, o altă bocitoare.
Credinţa în Dumnezeu
Dintre cele aproape 300 de case din Grid, acum sunt locuite doar jumătate. Majoritatea localnicilor sunt ortodocşi, iar câteva familii au religia greco-catolică. Biserica ortodoxă a fost ridicată din lemn şi piatră, în jurul anului 1641, conform unei inscripţii de pe zidurile turnului. În timp, a fost renovată de mai multe ori şi chiar lărgită. După anul 1700, majoritatea ortodocşilor au trecut la greco-catolici, dar din 1750 mulţi au revenit la religia lor. Pentru că erau deja două religii, trebuiau două biserici, aşa că s-au hotărât să mai construiască una. Iar pentru că ortodocşii erau mai mulţi, s-a considerat că au o putere financiară mai mare, aşa că vechea biserică a revenit greco-catolicilor. Noua biserică, construită între anii 1857-1865, la mică distanţă de cea deja existentă, era mai mare şi mai frumoasă. Însă a fost construită pe un teren predispus deplasărilor, aşa că la nici 50 de ani de la construire, biserica a trebuit să fie legată în fier. După alţi 20 de ani, a fot din nou consolidată, însă la marele cutremur din anul 1940, aceasta s-a dărâmat. Pentru cei câţiva greco-catolici din sat, un fiu al satului a construit în anul 2000 o bisericuţă nouă, într-o curte pe care a cumpărat-o chiar în acest scop. Este vorba despre Gabriel Cornea „al lui Păsărel“, care după 1989 „a învăţat la Cluj şi s-a făcut preot greco-catolic. Mitropolitul Lucian Mureşan l-a trimis apoi în Italia şi acum slujeşte într-o biserică de lângă Roma“ povestesc credincioşii. „Am zidit această bisericuţă cu ajutorul unei parohii din Italia, în memoria primului protopop al Făgăraşului, părintele Ioan Jidveian şi în memoria părintelui Vasile Modorcea, ultimul preot greco-catolic din Grid.“, ne-a povestit cu mândrie preotul Gabriel Cornea. Tot el ne-a spus că lucrările au costat în jur de 500 de milioane de lei.
Tradiţii
Oamenii din Grid au păstrat întotdeauna cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile populare. În ceea ce priveşte portul popular, faţă de costumul tradiţional ardelenesc, femeile căsătorite de aici au „căiţa“, despre care spun că este unică, iar bărbaţii neînsuraţi – vâstra cu flori de pai şi oglinzi. Obiceiurile populare specifice Gridului sunt Plugarul şi Turca. „Plugarul nu s-a mai organizat de peste zece ani, pentru că nu mai are cine. Acum câţiva ani câţiva băieţi au mai făcute ceată de feciori de Crăciun şi au mers cu Turca prin sat, dar de atunci, nimic. Noi, cei bătrâni, mai ştim colindele şi le cântăm cu drag de Crăciun, dar după ce nu vom mai fi, nu ştiu ce se va alege…“, ne-a povestit cu tristeţe tanti Viorica Urdea.
Grid Modorcea – renumit romancier si cineast
Fiul de vază al satului Grid, de la care şi-a luat şi prenumele literar, a publicat peste 30 de cărţi cu tematica „spiritualitate, ascetism şi trăire ortodoxă în România“. Amintim dintre romanele sale „Fără violenţă“ (1992), „Şobolanii în Italia“ (1995), „Există“ (1996) şi trilogia: „Băieţii de bani gata“ (1993), „Fetele de bani gata“ (1994) şi „Noii băieţi de bani gata“ (1996). A realizat peste 25 de filme documentare cu tematică religioasă, prezentate în general de Televiziunea Română, în cadrul emisiunii „Lumină din Lumină“ realizată în colaborare cu redacţia de la „Viaţa spirituală“. Printre acestea se află „Satul ca o icoană“, „Preotul de Ţară“, „Dreptul de a-ţi plânge morţii“, „Dumnezeu s-a născut la sat“ şi multe altele, majoritatea filmate şi documentate în Ţara Făgăraşului sau chiar în Grid. În anul 1998 a călătorit în Statele Unite ale Americii, special pentru a realiza documentarul „Spiritualitatea Românilor Americani“. Tot el a publicat în anul 2002 „Monografia satului Grid din Ţara Făgăraşului“, după datele culese de-a lungul timpului de unchiul său, preotul Vasile Modorcea, care a murit în anul 1987.
Şcoala
Nu există documente potrivit cărora să putem stabili din ce an au început să înveţe carte copiii din Grid. Din bătrâni se povesteşte că înainte copiii se adunau în case particulare şi stăteau în jurul dascălului, ca la şezătoare. Iar pentru că nu era obligatorie, foarte mulţi copii au rămas analfabeţi. Prima şcoală a fost construită în sat în anul 1860, dar era mică şi neîncăpătoare, aşa că, în perioada interbelică sătenii au fost nevoiţi să ocupe două încăperi din Primărie pentru a face ore. Tot în acea perioadă a fost dărâmată şcoala veche şi construită una nouă, mai mare, cu patru săli de clasă, atelier, birou şi locuinţă pentru director, care există şi astăzi. Din păcate, acum mai învaţă aici doar câţiva copii, din clasele I-IV, majoritatea de etnie romă, sunt folosite doar două clase pentru învăţământ iar într-alta îşi are sediul grădiniţa satului.
Rezistenţa anticomunistă
Nu există om din Grid care să nu-l fi cunoscut pe Gheorghe Urdea Slătinaru, simbolul făgărăşeanului persecutat de regimul comunist. Acesta făcea parte dintr-o familie de boieri, cărora le-au confiscat comuniştii tot ce aveau, încă din timpul celui de-al doilea Război Mondial. „Prin anul 1946, când Slătinaru era şeful producţiei de la Metrom Braşov, iar centrul comunei noastre era la Veneţia de Jos, comuniştii au organizat primele alegeri. Încă de la primele ore, membrii comisiei din centrul de vot au început să ardă toate voturile care nu erau pentru partidul comunist. Oamenii din comună au văzut ce se întâmplă şi la un moment dat au năvălit peste comisie, iau luat pe toţi la bătaie şi chiar i-au ameninţat cu moartea. Slătinaru l-a luat pe preşedintele secţiei de votare şi le-a spus la toţi că-l duce să-l înece în Olt. Însă la nici câteva sute de metri de secţie i-a dat drumul şi i-a spus să fugă cât îl vor ţinea picioarele. La puţin timp după întâmplare au intervenit miliţienii, care i-au arestat pe mulţi dintre cei revoltaţi. Slătinaru a reuşit să fugă şi timp de 7-8 ani s-a ascuns pe unde a putut: în pădurile din zonă, sau la localnici cu suflet. Chiar îşi construise un bordei sub pământ, unde locuia. După ce a fost pârât, prin anul 1951, a fost împuşcat în mână şi în picior de securişti şi dus la puşcărie în Bucureşti. A stat închis 7 ani, apoi, pentru că n-a mai rezistat torturilor, a fost internat la Spitalul de Neuropsihiatrie din Bucureşti, unde a stat 4 ani. În 1962 a fost din nou arestat, pentru că i-a bătut pe securiştii care l-au torturat pe tatăl său, pentru că nu vroia să se înscrie în CAP. A stat la închisoare vreo şase luni, după care a fost dus la Spitalul de Neuropsihiatrie din Sibiu. A murit în casa lui din Grid.“, ne-a povestit Aurel Cornea, nepotul Slătinarului, unul dintre puţinii cărora luptătorul i s-a confesat. Ioan Boier, Ion Chichernea, Ion Ciurilă, Sabin Drăghici (mort la Gherla), Irodion Popa, Mara Lazăr, Gheorghe Popa, Alexandru Cornea, Silvia Urdea Slătinaru sunt alţi câţiva săteni despre care se ştie că au fost persecutaţi de comunişti şi chiar au participat la lupta împotriva regimului.
Societatea „Tinerimea“
În anul 1920, trei tineri din sat au pus bazele unei societăţi culturale cu numele „Tinerimea“. Iacob Mihăilă, elev de liceu, Valeriu Boeriu, student la Teologie şi liceeanul Vasile Modorcea au pus bazele unui spectacol, cu teatru, recital de poezie, cor şi dansuri populare. Fondurile obţinute au fost donate orfanilor. În acelaşi an a fost stabilită conducerea societăţii culturale şi au fost înscrişi ca membri toţi feciorii şi toate fetele din sat. Toate veniturile, câştigate în urma spectacolelor, a cotizaţiilor, a taxelor de înscriere erau adunate pentru a fi construită o „casă culturală“, de care avea satul mare nevoie. În anii 1934-1935 tot satul s-a pus pe treabă, chiar şi aceia care nu erau membrii ai societăţii „Tinerimea“, şi au ridicat un cămin cultural care există şi astăzi, cu sală de spectacole şi dispensar. Din păcate, societatea culturală a ființat puţin, până în anul 1945, când comuniştii au luat în primire căminul Cultural. Însă pe frontispiciul clădirii stă scris şi astăzi „Casa Culturală Tinerimea“.
Monumentul eroilor
Mulţi gridani şi-au dat viaţa în războaie, de-a lungul timpului, pentru ţara lor. Din acest motiv, în localitate au fost înălţate două monumente ale eroilor. Primul se află pe hotarul satului, între Grid, Şercaia şi Părău, unde se spune că se află o groapă comună în care au fost înmormântaţi 27 de soldaţi români, căzuţi în luptele din Primul Război Mondial, chiar în acea zonă. Monumentul a fost ridicat de membrii societăţii „Tinerimea“, după ce a fost donat de un anume căpitan Iorga. Sătenii povestesc că deasupra monumentului era o cruce de piatra pe care au dărâmat-o comuniştii. Celălalt monument al eroilor din sat se află în curtea bisericii ortodoxe. Pe acesta sunt enumeraţi eroii din Grid căzuţi în cele două războaie mondiale. Sunt mulţi însă gridanii care au căzut pe frontul de luptă, sau au fost daţi dispăruţi, dar numele lor nu sunt înscrise pe nici un monument.
S.G.
