Eu revendic doar acele câteva minute, când am îndrăznit, singuri fiind.Restul e istorie…

0
106
http://webmobile.xdev.ro/fagarastv/player.html

dsc06991 Interviu cu Stelian Săpătoru, despre evenimentele din decembrie 1989, de la Făgăraş

Au trecut 20 de ani de la zilele sângerosului decembrie 1989, iar noi încă nu ştim dacă a fost o revoltă populară, o revoluţie sau o lovitură de stat. Oameni cu mâinile pătate de sânge şi complici ai acestora nu au niciun interes ca adevărul să se afle. Va mai trece mult timp, timp în care vinovaţii pentru măcel vor dispărea nepedepsiţi, până când vom afla adevărul acelor zile. Dar îl vom afla oare? În toţi aceşti 20 de ani, eroii noştri, de care ne amintim doar în luna decembrie, ne mustră mut de dincolo de mormânt. ,,Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă!’’ pare a fi sortită să rămână doar o lozincă.
Decembrie 1989 a însemnat însă din fericie şi manifestaţii paşnice, fără victime, aşa ca în oraşul nostru. Despre ziua de 21 decembrie 1989, care poate fi intitulată, fără teamă şi emfază, momentul de măreţie al Făgăraşului, vorbim cu unul din participanţii la acele evenimente, chiar iniţiatori ai lui. Care, din fericire, nu s-a stins neştiut de nimeni şi nu a ales scârbit Occidentul.

Stelică, se împlinesc 20 de ani de la …evenimentele din decembrie 1989. Hai să încercăm un remember al acelor zile. Care era starea de spirit, a ta şi a prietenilor tăi, la auzul veştilor că Timişoara se ridicase la luptă? Ce aţi hotărât să faceţi? V-aţi simţit urmăriţi? V-a fost frică?
De ani de zile ascultam cu religiozitate Radio Europa Liberă. Eram dependent în formarea mea de emisiunile culturale şi informative ale acestui post. La emisiunea ,,Actualitatea Românească“ din seara zilei de 16 decembrie 89-emisiune realizată de Emil Hurezeanu şi Neculai Constantin Munteanu-am înţeles că se ajunsese prea departe… că fenomenul Timişoara nu mai putea fi oprit de către regimul comunist decât prin ştergerea de pe suprafaţa pământului a acestui oraş.Chiar şi realizatorii acelei emisiuni au conchis ,,venise momentul României», in peisajul geopolitic al schimbărilor ce se produseseră deja în Europa de Est) şi ca atare organizau emisiuni non-stop de informare a românilor.

Înregistrarea acelei benzi cu rafalele de pistol automat şi strigătele disperate ale acelei femei adresate militarilor au făcut să nu îmi mai pese de nimic şi acţiunile mele ulterioare să capete consistenţă. Până atunci, ca şi amicii mei, avusesem doar manifestări de uşoară frondă, nemulţumiri, răbufniri, etc.

A doua zi, la serviciu, (lucram în Combinat ) am luat legătura cu colegi de muncă ce aveau copii studenţi la Timişoara, iar seara ne-am adunat câţiva: profesorul Alecu Dalea, inginerul Constantin George, maistrul chimist Tătaru Cristea şi inginerul Dan Goanţă. Am tot discutat despre evenimentele de la Timişoara până târziu, iar Alecu Dalea a hotărât ca sâmbată, 23 decembrie, să ne rugăm public, pe Corso, pentru morţii şi răniţii din Timişoara. Până la acea dată, fiecare din grupul nostru avea stabilite sarcini concrete. Am cooptat în acţiunea de pregătire a evenimentului şi alte persoane de încredere: Florian Enache, cunoscut opozant anticeauşist şi fratele meu geamăn, Ioan Săpătoru.

De manifeste se ocupau, in principal, Dalea, Constantin şi Tătaru. O menţiune pentru acesta din urmă, care scria circa 300 bucăţi pe noapte! La o eventuală analiză grafologică, el işi asuma singur răspunderea.

Cum s-a ajuns la zvonul că în Făgăraş, în seara zilei de 21 decembrie, în centru, ,,se va întâmpla ceva”?
Am mai avut zilnic intâlniri cu ceilalţi, de evaluare a situaţiei. În dimineaţa zilei de 21 decembire, împreună cu Florian Enache, Cristi Tătaru şi George Constantin, am ieşit din Combinat ca să ne întâlnim cu Dalea şi cu fratele meu. Ne-am adunat la Restaurantul ,,Negoiu». Din cauza lipsurilor de tot felul, era aproape gol. Am fost anunţaţi de profesorul Dalea că lucrurile se precipitaseră şi că în acea zi de joi trebuia să facem acea comemorare. Am înţeles că eram nişte kamikaze în devenire, că NOI, aici, la Făgăraş trebuia să spălăm de ruşine neputinţa şi laşitatea noastră şi a concitadinilor noştri.

Evident că îmi era frică, îmi era milă …de mine, de amici, de mama mea care ar fi avut de suferit atâtea neajunsuri.
Până la ora fatidică (4,30 după amiaza) aveam atâtea de rezolvat. Trebuia să dau telefoane la Bucureşti, Cluj şi Braşov să anunţ persoane sigure despre acţiunea noastră ca în eventualitatea unor necazuri, să fim monitorizaţi. La Braşov îl aveam pe Vasile Gogea, filozof şi scriitor din Făgăraş. Acesta, cu ocazia revoltei muncitorilor braşoveni din 1987, dăduse interviuri unor jurnalişti francezi despre realităţile româneşti şi expediase o scrisoare de protest doamnei Monica Lovinescu.

Încercam să căpătăm sprijinul bisericii, fie el şi prin bătutul clopotelor. Ne-am informat amicii de încredere despre acţiunea noastră, în încercarea de ai determina să ni se alăture. N-au mers toate cum am plănuit: nu am putut vorbi la telefon cu nimeni-legăturile telefonice nu funcţionau în acea zi, totul era controlat. În privinţa susţinerii morale de către reprezentanţi ai Bisericii, am fost refuzaţi, dânşii au indus chiar panica. Am reuşit totuşi să cumpărăm de 300 lei lumânări de la Biserica din cimitir.

Hai să derulăm ,,filmul” acelei zile. (adunarea din centru, marşul prin oraş, pichetarea Primăriei, apariţia TAB-urilor, reacţia oamenilor, reacţiile militarilor, ale miliţienilor, lozincile strigate, atmosfera, orice amănunt semnificativ pe care ţi-l aminteşti)
373dalea2La ora 16, ne-am adunat. Dalea ne-a mai pregătit o surpriză: poate din cauza neîncrederii, a modificat în ultima clipă locaţia – in fata Bigului. Era acolo o platformă betonată şi pe acele plăci am îngenuncheat, am aprins lumânări şi am spus împreună ,,Tatăl Nostru” şi ,,Crezul”. Alecu purta barbă şi un palton negru, asemeni unui patriarh. Primele 10 minute au fost dificile, eram singuri şi expuşi. Câţiva paşi mai încolo, echipe de miliţieni ne studiau cu interes. Dacă ar fi acţionat atunci, probabil eram pierduţi…

O mulţime de curioşi, aflaţi în dreapta şi din faţa Bigului, ne priveau păstrând distanţa. Apoi, la chemarea noastră ,,Veniţi cu noi !”, ,,Azi in Timişoara, mâine-n toată ţara!’’ şi ,,Laşii, laşii !”, ni s-au alăturat 30-50 de tineri. Mulţi erau amici şi elevi de-ai profesorului.Apoi, au venit cu sutele.

Domnul Dalea îşi făcuse datoria: ,,detonase » toate nemulţumirile acumulate în acest oraş. Într-un fel, redase onoarea de a fi făgărăşean…Atunci am invins frica.
Eu revendic doar acele momente, acele câteva minute, când am indrăznit, singuri fiind…Restul este istorie..

Nikos Kazantzakis descrie, în ,,Raport către El Greco », cum fiecare din noi poate să-şi depăşească propria condiţie, uneori umilă, şi dă exemplul acelui păstrăv care, la un moment dat al existenţei, reuşeşte să se avânte peste cascadă. Acel moment contează şi aspiraţia lui spre absolut.

Cam după o jumătate de oră (ora 17,15 ), au apărut TAB-urile. Efectul n-a fost devastator în rândul manifestanţilor (cum se spera probabil), pentru că între aceştia se aflau mulţi tineri, obişnuiţi din armată cu astfel de vehicule, pe care le-au escaladat imediat ce au staţionat. Unul dintre aceia era un student la ASE, Costel Mitrică, om care, un an mai târziu, a ales definitiv Occidentul. Militarii care veniseră cu ele erau descumpăniţi şi îngrijoraţi de ce se putea întâmpla.

Apoi, cu ,,proful” in frunte, coloana de manifestanţi a plecat spre Consiliul Popular (actuala Primărie). Îmi amintesc că erau atât de mulţi oameni încât atunci când primii manifestanţi ajunseseră în faţa Primăriei, capătul coloanei nu se zărea nici la Casa de Cultură! TAB-urile au creat un semicerc in faţa instituţiei, având dispuşi în interior ofiţeri M.I. cu pistoale automate. Am fost somaţi- ordinul era să se tragă dacă încercam să pătrundem.

De ce crezi că în Făgăraş nu s-a tras şi nu au fost victime?
Manifestaţia, din fericire, a decurs paşnic, n-au fost provocări sau incidente. Un preot de la Biserica Brâncoveanu ne-a făcut să-i vedem pe cei din faţa noastră, din aparatul de represiune, cu oarecare mila creştină. O menţiune deosebită aici pentru atitudinea domnului Luca, comandantul Miliţiei Făgăraş, care cu raţiune şi echilibru a făcut ca lucrurile să se desfăşoare civilizat. Oraşul nostru îi datorează lipsa posibilelor victime, a răfuielilor de orice fel, a devastărilor.
Am remarcat şi un maior ce venise cu TAB-urile, care la îndemnurile noastre de a fraterniza cu noi şi de a nu mai sluji un regim criminal, şi-a călcat un picioare tunica şi gradele.

Continuăm cu filmul evenimentelor din seara zolei de 21 decembrie…
Era cam ora 18 când s-au strigat pentru prima dată lozinci anticomuniste în oraşul nostru. Timişoara era pe buzele şi-n sufletul tuturor. Din faţa Primăriei, coloanele de manifestanţi s-au deplasat spre gară şi spre alte zone ale oraşului (am mers alături Dorel Stânea şi de soţia lui). În gară, locomotivele făceau un vacarm de nedescris cu sirenele care ne salutau. Le-am cerut pasagerilor din tren să ducă vestea revoltei noastre şi în alte localităţi din ţară. Apropo, din rândul oamenilor politici de azi, nesocotindu-i pe cei foarte tineri, n-am recunoscut niciunul.

La ora 10,30 seara, am revenit acasă să mănânc şi ca să mă pregătesc pentru o noapte departe de casă. În timp ce ascultam radioul, am primit un telefon din Bucureşti, de la un fost coleg de facultate. Era curios de afle de mişcările de stradă din Braşov şi Sibiu. Mi-a spus ca la Inter s-a tras, că au fost morţi şi răniţi şi că centrul oraşului e sub asediu.

Eram convins că acel regim avea incă destule resurse ca să ne extermine, că odată ajunşi la crime, vor continua represiunea ca să-şi salveze privilegiile, existenţa. Tot la Radio Europa Liberă am ascultat în acea noapte despre carnagiul din Bucureşti. Martori relatau că în Piaţa Romană şi la Universitate, în pauzele dintre rafalele de gloanţe, s-a strigat ,,Murim şi suntem liberi!” şi ,,Suntem gata să murim!». Sincer, am plâns aflând despre măreţia acelor fapte şi, pentru prima oară în existenţa mea, am fost mândru că aparţin acestui neam.

În cazul în care a doua zi nu-i puteam scoate la protest pe cei ce lucrau in UPRUC şi Combinat, adică circa 15.000 de oameni, eram hotărâţi să ne salvăm fugind in Timişoara, oraş proaspăt declarat ,,liber de comunism“, iar apoi, peste hotare…
Alecu şi alţi câţiva din grup au petrecut noaptea în turnul saşilor, de frica unor posibile arestari.

Aşa a trecut ziua de 21 decembrie 1989.

Remember
George Constantin – informatician în cadrul Centrului de Calcul, om înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare, s-a stins din viaţă, câţiva ani mai târziu. Cristi Tataru, cu discreţia care il caracteriza, a ,,plecat” şi el în vara acestui an.
Ei nu au cerut distincţii, avantaje şi nici nu s-au lansat în politică. Dumnezeu să-i odihnească!

1 COMENTARIU

  1. Dragii mei problema noastra este ca „revendicam citeva minute” in loc sa revendicam toate minutele si secundele scurse de atunci pina in ziua de azi…..”Restul este istorie” trebuie sa nu uitam ca istoria este scrisa de invingatori..Orcum noi „poporul roman” chiar daca am fii invingatori am pune un poet sa ne scrie povestea noastra pentru ca dramele ne luminea-za existenta.

  2. Stelian, sint surprins dar in acelasi timp si incintat ca cineva isi aduce aminte de momente importante din viata mea carora eu insumi nu le-am mai dat importanta. Atunci, in acel context,voi, eu si altii am reusit sa aprindem in inima multora luminarea care mocnea de mult dar nu au avut curajul sa o aprinda. In furtuna vietii, sint momente care te definesc, daca te fac barbat sau ramii un copil si depinde numai de noi cum le abordam. Adresa mea de e-mai o ai iar daca vreai sa tinem legatura placerea este de partea mea. Eu sint in America, Arizona, dar Fagarasul este locul unde m-am format.Sint mindru ca sint romin si mai ales fagarasean. No ce zici, poate ne auzim.Constantin Mitrica

LĂSAȚI UN MESAJ