Constantin Popescu: „Partizanii erau ca nişte animale hăituite”

0
68
http://webmobile.xdev.ro/fagarastv/player.html

Regizorul a vorbit pentru „Evenimentul zilei” despre dificultăţile logistice pe care i le-a pus debutul său în lungmetraj, despre cum şi-a realizat documentarea şi despre cum filmele din trilogia sa vor deveni din ce în ce mai urâte.

Lungmetrajul „Portretul luptătorului la tinereţe”, de Constantin Popescu, a avut premiera pe 18 noiembrie. Distribuţia reuneşte actori precum Constantin Diţă (în rolul lui Ion Gavrilă Ogoranu), Ionuţ Caras, Bogdan Dumitrache, Cătălin Babliuc, Ion Bechet, Vasile Calofir, Constantin Lupescu, Dan Bordeianu, Bogdan Dumitrescu, Alexandru Potocean („The Way Back”), Alin Mihalache, Radu Iacoban, Şerban Gomoi, Paul Ipate („Hârtia va fi albastră”), Dorian Boguţă („Francesca”), Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu, Teodor Corban, Mimi Brănescu, şi Nicodim Ungureanu.
„Portretul luptătorului la tinereţe” va fi lansat simultan în Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Bacău, urmând a fi proiectat ulterior la Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea şi alte oraşe. Pelicula are parte de proiecţii de gală – în prezenţa regizorului şi a echipei – pe 18 noiembrie, la Cinema Studio din Bucureşti, pe 19 noiembrie la Cinema Victoria din Cluj şi pe 23 noiembrie la Făgăraş.

Evenimentul zilei: De ce ai început trilogia cu un film despre grupul de partizani condus de Ion Gavrilǎ Ogoranu?
Constantin Popescu:
Aş vrea ca urmǎtorul sǎ fie despre Elisabeta Rizea, iar povestea fraţilor Toma şi Petre Arnǎuţoiu, ultima parte. S-a nimerit ca povestea grupului Ogoranu sǎ fie cea mai completǎ dintre toate, în fişele mele de lucru, atunci când m-am apucat sǎ lucrez la scenariu. Şi apoi, pentru cǎ scenariul inspirat de grupul acesta era cel mai aproape de faza finalǎ, am început cu el. N-a existat alt motiv special. Am început sǎ citesc despre Ogoranu, mǎ tot întâlneam cu materiale despre povestea grupului sǎu şi atunci am decis sǎ nu mǎ împrǎştii în şapte scenarii şi sǎ scriu trei poveşti deodatǎ, am zis s-o termin pe asta prima.

De ce ţi-ai început filmul cu o structurǎ tripartitǎ şi apoi ai abandonat-o?
Pentru cǎ senzaţia mea a fost cǎ o sǎ fie interesant aşa o vreme, dar nu am crezut cǎ va ţine spectatorul interesat chiar timp de trei ore, pe de o parte. Pe de alta, odatǎ ce am spus ce am avut de spus despre Securitate, am abandonat-o pentru cǎ am mutat centrul de interes asupra grupului de partizani. Şedinţele încep sǎ se dilueze, sǎ aparǎ din ce în ce mai rar şi sǎ fie din ce în ce mai scurte, iar bucǎţile cu grupul apar din ce în ce mai des şi devin din ce în ce mai lungi. Nu ştiu dacǎ a fost o decizie bunǎ, la momentul respectiv, cel puţin pe hârtie, aşa a pǎrut.

Şedinţele şi realitatea

De ce ai inclus în „Portretul luptǎtorului la tinereţe” doar episoadele care apar în ambele versiuni: şi în cea a lui Ogoranu, şi în materialele de arhivǎ ale Securitǎţii?
Pentru că unde am reuşit să confrunt variantele am constatat că se contura o imagine mai clară despre evenimente. Dar nu am făcut asta în privinţa tuturor secvenţelor. Şi mi s-a pǎrut interesant. De ce? Pentru cǎ, revenind cu discuţia la şedinţele respective, gǎsesc acele discursuri absurde, îngrozitoare. Sunt convins cǎ tot ce se spunea în şedinţele respective se spunea totuşi cu o oarecare reţinere.

Pentru cǎ ştiau cǎ cineva stenodactilografia tot ce spun ei. Cine avea să ştie când şi dacă cineva urma să le folosească împotriva lor, mă gândesc că le trecea prin minte. Şi atunci ce se întâmpla în realitate n-avea nici o legǎturǎ cu ce discutau ei în şedinţe. Poate cǎ sunt adevǎrate doar referirile la chestiuni strict administrative, care vor apǎrea în a doua şi a treia parte a trilogiei. Adicǎ: se plângeau cǎ n-aveau benzinǎ, sare sau mǎturi cu care sǎ mǎture în unitǎţile de miliţie. Nişte banalităţi, dar astea îmi închipui că erau adevǎrate.

În rest, nu cred că aveau nici o legǎturǎ cu realitatea. De exemplu, într-o şedinţǎ nu se spunea niciodatǎ „Îl luaţi pe cutare şi îl omorâţi”. Se spunea „Daţi cu el de pǎmânt”, asta însemnând cǎ trebuia sǎ îl omoare pe respectivul. De foarte multe ori, cel care conducea şedinţa – am întâlnit asta în câteva stenograme – spunea aşa: „Trebuie sǎ faceţi douǎ procese verbale. Unul, cu ce s-a întâmplat de fapt, adicǎ «L-am luat pe cutare la patru dimineaţa, l-am dus la capǎtul satului şi l-am împuşcat în cap». Raportul respectiv trebuie sǎ ajungǎ la mine”, spunea cel care conducea şedinţa. „Pe urmǎ, faceţi alt proces verbal, care trebuie sǎ ajungǎ mai sus. În ăsta spuneţi aşa: «L-am ridicat pe numitul… pentru interogatoriu.

În drum cǎtre postul de miliţie a încercat sǎ evadeze. Atunci am fost nevoiţi sǎ tragem câteva focuri de avertisment şi, în cele din urmǎ, deşi am încercat doar sǎ-l rǎnim, numitul… a murit». Aveţi foarte mare grijǎ cǎ începeţi sǎ încurcaţi procesele verbale. Mie mi l-aţi trimis pe cel fals, şi pe cel adevǎrat, la ministru. Fiţi şi voi puţin mai atenţi!”, avertiza cel care conducea şedinţa. Mi se pare cǎ era o bramburealǎ ridicolǎ şi sinistrǎ, în multe cazuri. Aceşti indivizi erau cei care ne conduceau la vremea respectivǎ. Am încercat sǎ fac o paralelǎ între cei care ne conduceau şi cei care li se opuneau, între comunişti şi partizani. Mi se pǎrea cǎ acest gen de juxtapunere e corectǎ şi cǎ va funcţiona stilistic, vizual şi narativ. Asta cred în continuare.

Trebuia sǎ filmez mai multe şedinţe şi acest paralelism trebuia sǎ dureze mai mult în film, dar din raţiuni de producţie am fost nevoit sǎ renunţ la unele dintre ele. Am crezut cǎ va fi suficient. Diluarea, pe care eu o vedeam mai lentǎ, adicǎ dispariţia şedinţelor şi îndesirea secvenţelor cu partizani, trebuia sǎ se facǎ puţin mai gradat. Nu mǎ deranjeazǎ foarte tare…

Bǎnuiesc cǎ nu, din cauza ponderii din ce în ce mai mari pe care o au confruntǎrile dintre partizani şi comunişti.
Asta m-a interesat, de fapt. Eu am început cu mai multǎ Securitate, încet-încet însă nu m-a mai interesat atât de mult şi m-am concentrat asupra partizanilor. A fost o sucire a punctului de interes.

Distribuţie şi provocare

De ce ai mizat pe actori care au foarte multǎ experienţǎ pentru rolurile securiştilor şi comuniştilor şi pe un actor care e la primul rol principal în lungmetraj pentru Ogoranu?
Mi s-a pǎrut o provocare şi pentru Costi Diţǎ, şi pentru mine ca regizor. Bǎnuiesc cǎ orice regizor are o dozǎ de orgoliu, crede cǎ poate sǎ facǎ orice din orice actor. Mi s-a pǎrut – şi cred asta în continuare – cǎ Diţǎ e un actor foarte interesant, versatil… Pot sǎ continui lista cu multe adjective. E un tip profesionist. L-am descoperit la Cornel Porumboiu, în filmul „Visul lui Liviu”, mi-a plǎcut foarte mult ce a fǎcut acolo, am insistat sǎ îl cunosc şi m-a frapat în primul rând asemǎnarea fizicǎ cu Gavrilǎ Ogoranu.

Existǎ una – douǎ fotografii cu el tânǎr, au şi fost publicate. Costi Diţǎ era dispus sǎ facǎ un rol dificil, avea chef, vârsta potrivitǎ… N-am vrut sǎ ratez ocazia. Cât despre actorii cu mai multă experienţă în cinema, i-am folosit în primul rând pentru că aveau şi ei vârsta potrivită pentru rolurile acelea. Şi pentru că, în afară de cei din grupul de partizani, nu mi-am propus neapărat să lucrez numai cu actori tineri. Aveam nevoie de actori de toate vârstele.

Cât de greu ţi-a fost sǎ controlezi o distribuţie atât de mare (130 de actori şi 400 de figuranţi) cu o echipǎ relativ micǎ (40 de persoane)?
Foarte greu! (Râde). N-a fost neapărat o echipă mică, ci una puţin numeroasă pentru sarcina la care ne-am înhămat. Sau ar trebui să spun mică, dar inimoasă. E dificil, sunt multe personalitǎţi… Na, uneori ies scântei când se adunǎ… Dar cred cǎ am fǎcut filmul la momentul potrivit, cel puţin din punctul lor de vedere. Mǎ refer la actorii din rolurile principale, membrii grupului Ogoranu. Aveau chef sǎ joace, m-au ajutat foarte mult, sunt nişte oameni extrem de disciplinaţi.

N-au comentat în ciuda faptului cǎ n-au fost cele mai simpatice condiţii la filmare. Au avut un program foarte dificil, mulţi dintre ei aveau spectacole prin ţarǎ, trebuiau sǎ schimbe avion, tren, maşinǎ la ore imposibile. Uneori nu dormeau, veneau direct dupǎ spectacol, fǎceau baie, mâncau ceva, se schimbau şi plecau direct la filmare. Dupǎ filmare, din nou direct la spectacol. Nu sunt mulţi actori dispuşi sǎ facǎ astfel de sacrificii azi în România. Nu pot sǎ-i condamn, îi înţeleg. Dar, mǎ rog, am fost o micǎ familie fericitǎ.

Nu una mare?
Da, distribuţia e mare, dar au existat puţine secvenţe la care am avut multǎ lume. Am filmat cu ei pe bucǎţele. Dacǎ stai sǎ faci lista cu actorii pe care i-am folosit în film, sunt mulţi. A fost mai mult o problemǎ de logisticǎ şi de producţie. Programul a fost cel mai dificil la filmul ǎsta.

Un traseu greu de refăcut

Câte zile de filmare aţi avut?
În jur de 70, întinse pe durata unui an. Din mai pânǎ în iulie 2008, apoi în iarna lui 2008, începând de pe 9 decembrie, apoi în februarie şi aprilie 2009. E foarte greu sǎ faci programul pentru 20 de actori, sǎ îi gǎseşti pe toţi liberi, sǎ identifici ziua în care nici unul nu are nici un spectacol sau nici o reclamǎ de filmat sau nici o emisiune şi poate sǎ filmeze. De acum va fi din ce în ce mai greu pentru ei, sunt implicaţi în multe proiecte, unii deja au copii. La vremea respectivǎ încǎ puteau sǎ plece oricând le dǎdeam un telefon.

Când ai început sǎ scrii scenariul, cum ai selectat episoadele?
Atunci când am început sǎ citesc, mi-am fǎcut fişe concomitent, cum spuneam, ca sǎ potrivesc datele şi sǎ refac traseul grupului de la 1 mai 1949, când Gavrilǎ Ogoranu menţioneazǎ cǎ au plecat. S-au retras în munţi, cu perne, corturi, ca într-o micǎ excursie, au luat mult prea multe lucruri cu ei. Am încercat sǎ refac traseul pe zile, sǎptǎmâni, luni, ani.

Dupǎ care am pǎstrat momentele care m-au impresionat cel mai mult, despre care am crezut cǎ au o importanţǎ în existenţa şi economia grupului. M-a interesat foarte mult, pe cât era posibil vizual, sǎ pǎstrez în film momentele în care au murit. Dacǎ majoritatea partizanilor din România, nu doar cei din grupul Ogoranu, au murit în condiţii mizerabile, dar demne, aceste momente meritǎ vǎzute. Mi se pare cǎ ne-au dat o lecţie. O lecţie despre cum se face, despre cum sǎ crezi în ceva.

Lecţia e punctatǎ, fatalmente şi în mod fundamental, prin moartea fiecǎruia dintre ei. Acelea au fost momentele care m-au interesat cel mai mult. Am vrut sǎ rǎmânǎ. Aşa se face când crezi în ceva, mergi pânǎ la capǎt. Nu eu dau lecţia asta, sǎ nu fiu înţeles greşit, ci ei, şi ne-au dat-o nouǎ tuturor. Conteazǎ, în contextul lipsei de demnitate despre care am tot vorbit în decursul ultimelor luni, când filmul a început sǎ circule prin festivaluri, astfel de exemple. Pentru cǎ altfel… Sunt sublime dar lipsesc cu desǎvârşire.

Divorţ de ochii lumii

Apare în film şi faptul cǎ nici unul dintre ei nu cedeazǎ în ciuda presiunilor – frumos spus – la care erau supuse familiile lor…
În multe cazuri, cei care erau plecaţi se întorceau acasǎ şi se certau cu soţia aşa, de faţadǎ, ca sǎ îi audǎ vecinii, ca sǎ aibǎ soţia motiv sǎ cearǎ divorţ, în încercarea de a-şi ajuta familia. În sensul cǎ iatǎ, noi nu mai avem legǎturi cu respectivul. Nu prea ţinea şmecheria, securiştii nu erau chiar aşa de nepregǎtiţi.Familiile erau arestate, interogate, bǎtute. Mi-e foarte greu sǎ înţeleg deciziile partizanilor.

Am decis sǎ fac acest film dupǎ ce am citit povestea lui Titus Jubleanu. A fugit cu soţia, Marioara, şi cu fiul, Constantin, au fǎcut iniţial parte din grupul fraţilor Arnǎuţoiu. Au fost prinşi de Securitate. Soţia a fost împuşcatǎ în timp ce îşi ajuta copilul sǎ fugǎ. El a scǎpat. Titus a fost arestat, obligat sǎ îi sape mormântul soţiei, s-o îngroape. Dupǎ, în timpul anchetei, i-au fost smulse unghiile de la picioare, mâini şi toţi dinţii din gurǎ cu un cleşte de cuie. Iar omul nu a scos un cuvânt.

Nu şi-a trǎdat prietenii sau copilul şi a murit dupǎ câteva zile. Ei bine, asta m-a impresionat foarte mult. Nu ştiu dacǎ, pus într-o situaţie asemǎnǎtoare, aş fi putut face asta. Nu ştiu câtǎ stofǎ am sau n-am de erou. Şi sper să nu fiu nevoit să aflu. Nu în condiţiile astea, cel puţin. Dar m-au impresionat oamenii ǎştia care au murit demn şi care nici morminte n-au, mulţi dintre ei. Nu se ştie unde sunt îngropaţi, cine i-a îngropat, când… Mi se pare cǎ trebuie spuse aceste poveşti. Dacǎ nu de mine, atunci de cǎtre alţii.

Ai inclus şi o scenǎ de torturǎ cu benzinǎ.
Chiar s-a întâmplat. Mult mai urât şi mai agresiv decât am filmat-o noi. Cele trei filme, cum le vǎd eu acum, vor fi din ce în ce mai dure, mai greu de privit. Sau asta este intenţia mea acum, cel puţin.. Îmi place, oarecum, cǎ în urma vizionǎrii „Portretului luptǎtorului la tinereţe” nu ieşi neapărat şocat din salǎ. E un film cu accente poetice, pe alocuri delicat, pe alocuri agresiv, pe alocuri lung. Am fost acuzat că prezint în film o imagine romantică şi falsă a celei perioade. Nu mi se pare. Doar pentru că am ales să nu pedalez excesiv pe panta ideologiei sau pentru că filmul nu e suficient de agresiv, nu înţeleg exact…

Nu cred că partizanii erau nişte fiare cu colţi, înarmaţi până în dinţi, muţi şi limitaţi, gata să omoare pe oricine le ieşea în cale. Faptul că am ales să vorbesc în primul rând despre momente obişnuite din existenţa lor zilnică nu califică filmul drept nesincer. Am ales să vorbesc despre întâmplări inspirate din realitatea cu care am luat contact din cărţile pe care le-am citit despre perioada respectivă, care mi s-au părut mie semnificative. Aşa cum am mai spus-o, sunt un regizor, nu un istoric. Am fost întrebat şi de ce e aşa de lung. Nu cred cǎ a jumǎtate de orǎ în plus deranjeazǎ atât la un film despre memoria unor oameni care au trǎit cum au trǎit şi au murit cum au murit.

Filmul despre Elisabeta Rizea va fi poate şi mai greu de urmǎrit. Asta vreau azi şi sper sǎ îmi duc intenţia pânǎ la final. Vei ieşi din salǎ cu un sentiment de greaţǎ. Vreau sǎ te uiţi greu la film. Aş vrea sǎ refac nişte secvenţe de torturǎ aşa cum au fost ele în realitate. Adicǎ sinistre. Vreau sǎ încerc sǎ înţeleg eu în primul rând cum a putut sǎ suporte tortura o femeie timp de atâţia ani şi sǎ nu cedeze niciodatǎ. Ameninţatǎ cu moartea, bǎtutǎ, în comǎ. Singurătatea momentelor de izolator, clipele cumplite prin care trebuie că a trecut.

Iar ultima parte va fi poate cea mai neagrǎ. O poveste mai mult decât tristǎ, care scoate în evidenţǎ lucrul despre care vorbea şi Ogoranu şi despre care vorbesc aproape toţi cei care şi-au scris memoriile despre perioada respectivǎ: trǎdarea. Asta e tema care va guverna ultimul lungmetraj dintre cele trei pe care intenţionez sa le regizez pe tema asta. Scenariul despre fenomenul Piteşti la care lucrez face parte, însă, dintr-o discuţie mai lungă, pe care o s-o purtăm, poate, altădată.

Cronica unui final dezastruos

La memoriile lui Ogoranu trǎdarea te-a frapat cel mai puternic?
Destul de puternic, da. M-a uimit, ascultându-i interviurile şi citindu-i volumele, are vreo şapte, cred, acribia cu care a încercat sǎ gǎseascǎ numele celor care l-au trǎdat. Îmi închipui cǎ a devenit o obsesie. Atâţia ani stai sǎ te gândeşti în ziua cutare sau în sǎptǎmâna cutare, cine m-o fi trǎdat? Când a murit prietenul meu cutare, cine ne-a trǎdat? În multe cazuri a reuşit sǎ gǎseascǎ numele, în alte cazuri, nu. A avut doar bǎnuieli pânǎ la moarte. Cred cǎ e oribil sǎ trǎieşti aşa, fǎrǎ sǎ ai încredere în nimeni. Mǎ rog, cu excepţia camarazilor tǎi.

Pe care îi pierdea pe rând…
Da. Şi, el n-a spus asta niciodatǎ, e doar o speculaţie de-a mea, cred cǎ uneori poate şi în privinţa camarazilor a avut dubii. Sǎ nu ştii dacǎ sǎ rǎspunzi când îţi dǎ cineva „Bunǎ ziua!”, dacǎ te întreabǎ cineva ceva, trebuie sǎ fie sinistru. Pe undeva mi se pare firesc. Cauţi în permanenţă un sprijin, un reper, un sfat. Îmi închipui că singurătatea şi disperarea te aduc, de multe ori, în pragul nebuniei. Cred că încerci sentimente stranii, debusolante, aproape paranoice. Ştiu însă că de la un moment dat începuseră să privească senin moartea, acceptaseră, cumva, fără teamă, ideea unui final dezastruos. Şi cred că au devenit mai lucizi, cu timpul. Lucrurile au devenit mai simple în ochii lor. Trebuia să supravieţuiască.

Câţi trǎdǎtori a identificat Ogoranu?
Nu ştiu cifra exactǎ, n-am reţinut-o niciodatǎ. M-a interesat faptul cǎ nişte tineri au luat decizia sǎ plece pentru cǎ familiile lor erau arestate şi pe ei îi pǎştea aceeaşi soartǎ şi transformarea la care s-au supus ei timp de şapte-opt ani, cei care au rezistat atât. Nici pânǎ acum nu înţeleg pe deplin cum au putut sǎ stea într-o gaurǎ în pǎmânt şi sǎ nu aibǎ ce mânca, sǎ le fie frig şi sǎ stea aşa cu sǎptǎmânile, cu lunile.

Anatomia trădării

Cum îţi explici cǎ grupul Ogoranu n-a atacat niciodatǎ fǎrǎ sǎ se tragǎ asupra lor?
Au avut discuţii pe aceastǎ temǎ. N-ar fi avut cum şi n-ar fi avut rost. Erau foarte puţini, n-aveau nici o garanţie cǎ le va sǎri în ajutor cineva şi cred cǎ raţionamentul lor a fost just. Aveau legǎturi în sate, dar erau cu oamenii care îi ajutau cu mâncare, cu o pǎturǎ, cu o hainǎ, un ciocan, nişte sfoarǎ, lucruri de bazǎ, pentru minima rezistenţǎ. N-au făcut-o şi cred cǎ decizia lor a fost corectă, din punctul ăsta de vedere, cǎ de asta au rezistat atât, sǎ ia legǎtura de-adevǎratelea cu forţe implicate politic care sǎ îi fi ajutat.

Au încercat doar în trei ocazii şi s-au lecuit. Mǎ refer la un bilet pe care l-au trimis o datǎ printr-un preot catolic parcă la Legaţia francezǎ de la Bucureşti ca sǎ ajungǎ la americani (mărturisesc că fără fişele mele în faţă e posibil ca detaliile de acest fel să nu fie conforme cu ceea ce am citit, dar s-au adunat atâtea în mintea mea de-a lungul ultimilor trei-patru ani încât cer puţină îngăduinţă). Au cerut ajutoare şi au specificat în ce zi, la ce orǎ şi unde se vor afla. Într-adevǎr, Ogoranu menţioneazǎ un avion care a venit la data, ora şi locul stabilite, şi care a încercat sǎ le paraşuteze ceva, dar ei nu s-au putut apropia de locul respectiv pentru cǎ era plin de armatǎ. Cineva îi trǎdase, deci.

Dacǎ şi un om în care aveau multǎ încredere i-a dezamǎgit… Toate cele trei încercǎri au eşuat similar, din cauzǎ cǎ au fost trǎdaţi. Parcă trei încercări au fost, sper să nu mă înşel. A fost una dintre durerile cele mai puternice ale lui Ogoranu. Menţioneazǎ frecvent acest lucru şi afirmǎ cǎ în unele cazuri, ca atunci când luau legǎtura cu cineva şi persoana respectivǎ şi familia ei erau arestate şi bǎtute, putea înţelege o decizie de genul „nu vǎ mai ajut” sau „am fost nevoit sǎ vǎ trǎdez” şi nu îi condamnǎ pe acei oameni pentru cǎ, dupǎ cum a şi spus, putea înţelege cum e sǎ fii bǎtut la tǎlpi o lunǎ.

Dar când oamenii nu au fost nici mǎcar ameninţaţi, dar obţineau oarece câştiguri materiale (pentru cǎ Securitatea plǎtea de multe ori turnǎtorii, într-un fel sau altul)… Aceste cazuri Ogoranu nu le-a înţeles. Mai ales cǎ menţioneazǎ, într-una dintre cǎrţile lui, cǎ nu le-au fǎcut niciodatǎ vreun rǎu, nu s-au întâlnit şi nici mǎcar nu i-au cunoscut pe oamenii care i-au trǎdat. Adicǎ unii îi vedeau trecând pe la o margine de sat de pildă şi imediat dǎdeau alarma. N-ar fi pierdut nimic dacǎ ar fi tǎcut din gurǎ. Şi totuşi se repezeau la postul de miliţie şi spuneau „i-am vǎzut pe cutare, cutare şi cutare” dacă îi recunoscuseră. De multe ori membrii grupului Ogoranu, deşi în general ocoleau satele, au avut astfel de probleme.

Dar mai aveau touşi nevoie sǎ cearǎ ajutor de la un om de legǎturǎ din sat. Dacǎ erau vǎzuţi, trebuiau sǎ renunţe la planul lor şi sǎ se îndepǎrteze cât mai repede, pentru cǎ într-o orǎ – douǎ, locul urma sǎ fie plin de armatǎ. Cred cǎ e sinistru sǎ trǎieşti cu teama asta permanentǎ. Partizanii erau ca nişte animale hǎituite. La un moment dat, dincolo de ideologie, opinii politice, convingeri şi aşa mai departe, n-a mai fost, cum spuneam, decât o luptǎ pentru supravieţuire.

Asta a asigurat coeziunea grupului?
Da şi nu. Existǎ exemplele unor alte grupuri, tot formate din prieteni, dar care s-au spart la un moment dat. Nu pentru cǎ nu mai erau apropiaţi, ci pentru cǎ au cedat presiunilor sau propunerilor Securitǎţii. De multe ori, Securitatea a încercat sǎ ia legǎtura cu un grup printr-un membru al familiei. Îi trimitea vorbǎ: „Uite, te predai şi îţi lǎsǎm familia în pace. Scapi şi tu. Te anchetǎm un pic, faci puţinǎ puşcǎrie, dar apoi gata”.

Mulţi cedau, pentru cǎ dupǎ ce ai mâncat orez, cartofi şi coajǎ de copac fiartǎ timp de un an, uneori asta se întâmplǎ. Pe alţii i-a distrus frica, unii au înnebunit pur şi simplu. De exemplu, un partizan care a făcut parte iniţial din grupul Arnǎuţoiu. Acesta s-a fragmentat la un moment dat. E o poveste mai lungǎ. Pe scurt, unuia dintre membri i s-a propus sǎ renunţe, prin fratele lui. Iniţial nu a trǎdat, dar se pare cǎ în cele din urmǎ a trǎdat. Dar poveştile astea sunt foarte greu de controlat. Lucrurile sunt foarte amestecate. E greu sǎ faci diferenţa între cine spune adevǎrul şi cine nu.

Pe de o parte, există, să zicem, declaraţia celui prins şi anchetat, în care apar anumite formule şi unde se simte limbajul de lemn şi bǎtaia pe care a mâncat-o, cǎ i se dicteazǎ şi cǎ scrie nişte lucruri pentru cǎ a fost maltratat de i-au sǎrit ochii din cap. Pe de altǎ parte, existǎ procesele verbale întocmite de anchetatori, care trag nişte concluzii care trebuie sǎ fie pe placul şefilor, aşa cǎ sunt multe lucruri înflorite acolo. Chiar dacǎ omul nu a spus nimic, tot i se pun nişte vorbe în gurǎ. Pe principiul „L-am prins şi a declarat. Bineînţeles cǎ am scos ceva de la el!”. Chiar dacǎ nu era aşa… Trebuia sǎ existe o justificare a acţiunilor întreprinse de Securitate.

Au existat şi unii care n-au îndeplinit norma. Alţi securişti, de teamǎ, îi omorau pe anchetaţi, pe ciobani, de pildă. Se duceau sǎ îi ancheteze şi erau atât de terorizaţi de şefii lor, care voiau rezultate, încât îi bǎteau crunt pe ciobani ca sǎ scoatǎ ceva de la ei şi, dacǎ nu scoteau, îi omorau. Una dintre aceste poveşti am aflat-o de la fiul unui ofiţer de securitate căruia, patul de moarte, i-a mărturisit-o tatăl său. Ajunseserǎ la limita nervilor. Foarte mulţi securişti petreceau luni întregi pe teren, nu-şi vedeau familiile cu lunile, mulţi au divorţat.

Dupǎ 1955 a început sǎ fie îngrozitoare confruntarea. Dacǎ în primii ani plutoanele de militari sau de Securitate se întâlneau în pǎdure din întâmplare cu partizanii şi se evitau, ba chiar le lǎsau bilete pe copaci de tipul „Nu mergeţi acolo, e minat” – s-a întâmplat de cel puţin douǎ ori, pentru cǎ în armatǎ erau şi bǎieţi din satele de la poalele munţilor, cu toate că, în general, tocmai ca să evite astfel de momente, erau trimişi să-şi îndeplinească stagiul militar cât mai departe de casă -, dupǎ 1955, situaţia devine dificilǎ. Nu mai puteai sǎ vii cu explicaţii de genul „nu i-am gǎsit, n-am reuşit”. Pentru cǎ obţineai reacţia „Cum de nu i-ai gǎsit? Pǎi nu ţi-am dat un batalion?! Mergi metru cu metru prin pǎdurea aia pânǎ dai de ei. Nu se poate, n-au intrat în pǎmânt, sunt acolo! Arestaţi-i pe cei din sate, scoateţi-le ochii, tǎiaţi-le limba, faceţi ceva!”.

Aşa că militarii început sǎ îi atace, confruntările s-au înmulţit – cum îi vedeau, cum începeau sǎ tragǎ. Bǎtǎile pe care le încasau sǎtenii au devenit din ce în ce mai dure, aşa cǎ tot mai mulţi au început sǎ cedeze. Iar ultimii care mai rǎmǎseserǎ în grupul Ogoranu, o povesteşte chiar el, au fost prinşi tot din cauza trǎdǎrii. Nu s-a întâmplat chiar aşa cum am filmat eu momentul, dar asemănător.

sursa: www.evz.ro

LĂSAȚI UN MESAJ