La pas prin Țara Făgărașului. Bucium – satul cu mesteceni

0
126
http://webmobile.xdev.ro/fagarastv/player.html

  Primele documente care atestă existenţa satului Bucium sunt de pe vremea lui Laiotă Basarab (1476), iar din secolul al XVI-lea apar documente care vorbesc şi despre alte sate din jurul Buciumului.

 

Istoricul satului

Buciumul este aşezat la sud-est de Munţii Făgăraşului, pe fosta moşie a baronului Urs de Marginea.

Se crede că numele vine de la aşezarea lui în apropierea unor tăieturi de  lemne de mesteacăn care au rămas destul de înalte, numite buciume. Legat de aceste resturi de lemne circulă până în vremea noastră o întâmplare petrecută în timpul primului război mondial. „Era prin luna august a anului 1917 când satul era ocupat de armatele germane. La fiecare intrare în sat era postată câte o santinelă germană. O femeie care venea din câmp se întâlneşte cu nişte localnici cărora le arată buciumele şi le spune <<Uite, măi, vine armata română!>>. Santinela germană s-a uitat într-acolo şi văzând buciumele a crezut că sunt ostaşi români, a fugit în sat, a anunţat comandamentul german şi într-o oră satul a fost evacuat de armată, care a  mers în retragere“, povestesc şi acum bătrânii satului.

„Familii buciumene“

Este titlul unei monografii pe care am scris-o anul trecut pentru a se cunoaşte întreaga mişcare a locuitorilor, atât a celor din sat cât şi a celor plecaţi. Am observat că mulţi dintre tinerii actuali ai satului nu ştiu cu cine sunt neamuri.

Pe baza unui document din 20 februarie 1657 se constată că Susana Sarantfy, văduva principelui George Rakoczi I confirmă în „satulu boierescu pe: Radulu Rădocea cel betrânu, pe Radulu Rădocea cel tânăru, pe Ionaşcu şi Stoica Rădocea din comuna Bucium“ şi ordonă să fie recunoscuţi ca boieri adevăraţi.

Mai târziu, pe la 1721-1722, pe lângă familia Rădocea se amintesc familiile Dobrin, Ghircoiaş, Neacşu şi Cârstea după care au venit familiile: Mogu de Veneţia şi Grancea din Mărgineni.

Între anii amintiţi existau 4 familii de nobili boieri, 6 iobagi şi 23 iobagi fugiţi, toţi români. Pe la 1760-1762 analiza unei statistici austriece arată existenţa a 33 de familii. Acestea s-au dezvoltat în timp pentru a se ajunge în anul 1920 la 125 de case, 145 capi de familie şi 614 suflete. În acel an, numărul de localnici a atins apogeul, pentru că mai târziu au început să emigreze în alte ţări sau să plece la oraş. Astăzi au mai rămas doar 223 locuitori.

 

Satul cu oameni harnici

La început, majoritatea localnicilor din Bucium s-au ocupat cu agricultura. Pentru că era mai mult teren arabil şi mai puţină fâneaţă, nu se puteau ocupa şi cu zootehnia, ceea ce a făcut ca terenul cultivat să nu poată fi îngrăşat cum trebuie şi producţiile să fie slabe.

Din această cauză mulţi tineri plecau „la slujit“ în „Ţara Bârsei“ sau în Bucureşti, lucru ce a făcut ca satul să scadă numeric, dar să se întărească economic. Pe de altă parte, mulţi au început să se ocupe cu comerţul de animale: porci, viţei şi chiar animale mari. A rămas de pomină afacerea lui Gheorghe Dobrin (Ghiţă al Frasinii) care ducea câte 12-18 boi graşi la Viena. Mulţi se întreabă şi astăzi cum trecea graniţa fraudulos cu aşa o turmă de animale. Din vremea aceea a rămas vorba „se aud câinii în Giurgiu“ deoarece oamenii care conduceau vitele pe jos până la Giurgiu se grăbeau să ajungă acolo şi când se săturau de mers, circa două săptămâni, sperau să ajungă. De asemenea, mulţi dintre tinerii care n-au părăsit satul au învăţat diverse meserii, în special cea de zidar.

Toate acestea au făcut ca satul să cunoască o dezvoltare deosebită. Atunci au fost înlocuite construcţiile din lemn şi acoperite cu paie, cu altele din zid şi acoperite cu ţiglă, fapt ce a ridicat satul la nivelul satelor fruntaşe din Ţara Făgăraşului. Bucuria n-a durat prea mult pentru că a venit cel de-al doilea război mondial, iar la terminarea acestuia au venit obligaţiile mari ale armistiţiului. Buciumenii, pentru că aveau pământ mult au trebuit să dea cote în cereale, carne şi animale după suprafaţa pe care au avut-o. Acest lucru i-a  menţinut pe loc, iar alte sate cu pământ mai puţin le-a luat-o ia înainte.

După colectivizarea din 1962, tot tineretul a plecat la diverse şcoli de meserii sau cultură generală, lucru ce a făcut ca satul să dea ţării mulţi meseriaşi dar şi destui titraţi.

 

Oameni de seamă ai satului

Este foarte greu să facem o ierarhizare a acestora deoarece sunt destul de mulţi faţă de populaţia satului şi cu funcţii destul de importante. N-am să le descriu funcţia, ci doar pregătirea.

Încep cu generalul Virgil Dobrin, care are casă în sat şi vine de 3-4 ori pe an acasă.

În loc de cinste în cadrul satului este ing. Gheorghe Radocea, fost consilier ministerial, dar, cel care este pomenit, cred, zilnic, de fiecare familie, deoarece este cel care a iniţiat şi a contribuit la alimentarea cu apă a satului în sistem gravitaţional, fapt ce a făcut ca fiecare gospodărie să aibă apă la robinet şi, de aici, creşterea stării de confort. Tot el este cel care a amenajat, la nivelul satului, un bogat muzeu de etnografie şi folclor, ale cărui exponate au participat cu succes la multe expoziţii interne. Muzeul este cunoscut de mulţi cetăţeni de peste hotare. A fost vizitat de regele Mihai I.

Tot la loc de cinste se află profesorii universitari: Valeriu Ghircoiaş, dr. Ioan Dobrin, dr. Ana-Maria Dobrin, dr. Rodica Dobrin şi Cornel Radocea care, în perioada interbelică, a făcut parte din Parlamentul ţării.

Pe lângă cei semnalaţi, mai sunt 7 medici, 11 profesori, 23 ingineri şi 5 economişti.

Demn de amintit este faptul că unul dintre cetăţenii satului, în vârstă de numai 18 ani pe atunci, Ioan Ghircoiaş (Onul Moaşii) a participat la Marea Unire din 1918. Aşa că, atât cât a trăit, a fost invitat în fiecare an de 1 Decembrie să vorbească elevilor şcolii despre acest mare eveniment din viaţa românilor.

 

Biserica şi religia

La început locuitorii satului au fost iniţial de religie ortodoxă, după care s-a forţat trecerea la catolicism, condiţionată de intrarea în companiile grănicereşti. Mai întâi au trecut trei familii la Biserica Unită cu Roma, iar ceilalţi şi-au construit o bisericuţă la 4 kilometri de sat, la poalele munţilor. Aceasta a devenit mai apoi mănăstire, care a fost arsă în anul 1761, din ordinul împărătesei Maria Tereza, de către generalul Bukov. Sătenii care frecventau mănăstirea au trecut şi ei la greco-catolici şi astfel satul a devenit sat grăniceresc, care păzea graniţa cu statul român şi avea postul la circa 12 kilometri, de sat la locul numit „Comandă“.

Biserica veche a satului, devenind neîncăpătoare prin anii 1945-1946, a fost demolată şi a fost construită actuala biserică, la insistenţa preotului paroh de atunci Ilie Cismaş şi a domnului Moga Matei, care pe lângă sprijinul moral şi-a adus şi o mare contribuţie materială.

Vicisitudinile vremii au făcut ca biserica să rămână nepictată, lucru care îl preocupă foarte mult pe preotul paroh actual Marius Corlean. De altfel, şi-a dat examenul de gospodar, ajutat de un comitet bisericesc, la amenajarea casei parohiale, casă care a fost donată parohiei de familia Ioan I. Dobrin şi Maria, credincioşi care au făcut ca satul, după câteva sute de ani, să aibă casă parohială.

În locul vechii mănăstiri arsă de generalul Bukov, a fost construită, cu sprijinul Moşului Ilie, a familiei Şandru şi a mai multor credincioşi din satele învecinate şi chiar din străinătate, o frumoasă mănăstire aşezată într-un cadru deosebit de pitoresc, fapt ce face să fie căutată de foarte mulţi credincioşi.

Mai trebuie arătat că prin anii 1936-1937 s-a încercat refacerea mănăstirii de către regina Maria, dar firul a fost întrerupt de trecerea ei în nefiinţă.

Şcoala

Primele începuturi scolastice au fost făcute de către călugării mănăstirii celei vechi, în diverse case. Abia prin anul 1820 se poate vorbi de un oarecare învăţător localnic, Gherasim Dobrin, care reuşeşte împreună cu obştea satului şi cu noul învăţător George Dobrin să construiască la 1872 o sală de clasă pe locul unde este astăzi altarul bisericii. În 1903 se reuşeşte să se mai construiască o sală de clasă lângă cea veche, ceva mai mare, care a funcţionat aici până în anul şcolar 1938-1939, când a fost dat în folosinţă actualul imobil, construit de către săteni cu sprijinul tânărului învăţător Gheorghe Bica.

Până în anul 1948 şcoala a funcţionat cu 7 clase, iar după aceea numai cu 4 clase. Cei care terminau ciclul primar mergeau la Şercăiţa în clasele V-VII şi mai târziu V-VIII.

 

Portul locuitorilor

Când te gândeşti la descrierea portului popular din sat sau chiar din Ţara Făgăraşului, ai oarecare sentimente de nostalgie, deoarece s-a înlocuit frumosul nostru port cu altele aduse din diverse civilizaţii. Oare să avem noi, românii, tendinţa de a crede că ceea ce e adus din alte părţi e mai frumos şi mai bun decât ceea ce avem noi? Aş zice că într-adevăr, aşa suntem.

Cred că un preambul al prezentării portului popular al bărbaţilor ar reieşi din următoarele versuri, parafrazând poezia lui George Coşbuc „Nunta Zamfirei“:

„Aşa era în vremea mea

Şi era bine cum era

Băieţii toţi purtau şerpar

Şi-n sărbători purtau pieptar

De roşu aprins ca inima

Aşa cum era dragostea

La noi în sat.“

Pe lângă cele arătate, mai purtau la sărbători, sau chiar mai poartă, cămăşi din pânză albă de bumbac cu guler şi pumnaşi cusuţi cu mătase albă sau galbenă, cioareci făcuţi din ţesătură de lână prelucrată în casă şi bătută la piuă, iar cei mai mândri, din lână fină numită „aba“.

În picioare, în trecut, purtau opinci, apoi bocanci, iar în vremurile mai noi au apărut cizmele cu tureac negru lustruit. Când vedeai în sărbători un grup mare de cetăţeni încălţaţi în cizme şi te uitai numai la partea de jos, îţi aduceai aminte de buciumele albe rămase din pădurea de mesteceni care au dat numele satului, numai că acestea erau negre.

Nici femeile nu se lăsau mai prejos. În perioada de vară, duminica, purtau pe cap pomeselnic, apoi ie ţesută în război cu model sau cusută cu arnici pe mâneci, pumnaşi şi bentiţa de la gât, fustă albă, dreaptă, mai târziu călcată în cute şi crătinţe negre, brodate cu mătase neagră pe margini iar în partea de jos franjuri. În picioare, femeile purtau ghete cu tureac înalt sau chiar cizme.

În perioada de iarnă, tot duminica, pe cap se purta broboadă, pe trup, peste ii, jacheta, haină neagră din postav, apoi androcul (rochie tot din postav negru) peste care în partea din faţă se aşeza şorţul sau crătinţa.

Ceea ce mi se părea mai amuzant în portul femeilor, în special la cele mai în vârstă, era costumul format din ie lungă peste care se punea o învelitoare din pănură neagră care acoperea faţa, spatele şi piciorul drept, iar cel stâng rămânea acoperit doar de ie şi gerul era destul de mare.

În picioare, până la genunchi, erau nişte învelitoare din pănură, cum ar fi fost nişte cioareci tăiaţi de la genunchi în jos, iar în picioare opinci.

 

Casele şi interiorul

Pentru a se putea face o diferenţă între ceea ce aveau bunicii noştri privind condiţiile de viaţă şi ceea ce avem noi astăzi, cred că e bine de arătat cum erau casele din Bucium până prin anul 1938 – şi unele chiar mai târziu.

În general casele, ca şi restul anexelor gospodăreşti, erau construite din lemn şi acoperite cu paie (un fel de legături făcute din mănunchiuri de paie de secară, dar netreierate cu maşina ci cu imblăciul.

Mai mari sau mai mici ca înălţime şi suprafaţă, se compuneau din două încăperi. Prima în care intrai direct de afară, numită „tindă“ şi a doua „casa de dinainte“. În cele mai multe, pe jos era pământ. La unele familii, mai înstărite, camera de dinainte era ceva mai frumos amenajată, în special vara când nu se locuia în ea. În partea din faţă, unde nu erau geamuri, era aşezat patul cu cotârlău (un pat care avea la 8 cm înălţime un fel de acoperiş peste care se puneau mai întâi 5 – 6 cuverturi ţesute de gospodină, care se lăsau să cadă în jos, acoperind patul, iar deasupra se puneau câteva rânduri de perne îmbrăcate frumos, tot cu ţesături făcute în casă).

Alte mobile se compuneau din încă un pat – două, după numărul membrilor de familie, o masă, două lăiţi şi soba. Pe pereţi erau icoane, iar în jurul acestora chindeuri ţesute în război, frumos colorate, cu diferite modele geometrice sau alesături.

La loc de cinste în casă se afla lada de zestre, care avea pe ea diferite încrustaţii sau flori colorate în roşu şi verde, ladă care a fost colectată de către unii afacerişti şi trimisă în alte colţuri ale lumii.

În tindă se desfăşura întreaga activitate gospodărească. Aici nu era sobă ci doar o vatră, pe care era aşezat un suport numit cuşbă, care ţinea ceaunul deasupra focului pentru a putea fi preparată mâncarea.

Toate acestea au rămas de domeniul trecutului, pentru că azi civilizaţia în construcţii şi amenajarea a depăşit situaţia oraşelor din acele vremuri. Satul nostru se poate considera din punct de vedere al dotării cu un orăşel: are alimentare cu apă în sistem gravitaţional, curent electric, gaz metan, cablu pentru televiziune, patru magazine alimentare.

 

Obiceiuri populare

Când m-am gândit să scriu despre acestea mi-am zis că ele sunt cam la fel ca în orice sat, dar am găsit ceva la ceata de feciori care nu ştiu dacă există şi în alte părţi. În primul rând este conţinutul colindei, care este cu totul diferit, iar apoi partea educativă a acestei organizări.

Vătaful cetei se alege la Sfântul Nicolae (5 decembrie) şi este şeful tineretului până după Sfântul Ioan (7 ianuarie). În perioada aceasta, ceata îşi alege o gazdă, unde se adună până în Ajunul Crăciunului, seara, pentru a învăţa colindul. Aici începe partea educativă. Toţi cetaşii trebuie să fie prezenţi la ora indicată, apoi nu trebuie să intre în casă fără să bată la uşă, să nu-şi ia căciula de pe cap şi apoi să salute. Toate acestea erau sancţionate, iar după trei greşeli repetate, tânărul era scos din grup.

Alt obicei care merită luat în seamă este cel legat de seara de Revelion şi care acum a dispărut cu totul. Aceasta este încă o dovadă că multe obiceiuri ale poporului nostru au fost legate de epocă. Acesta era aşa-zisul „întorsul blidelor“. În seara de Revelion, aceasta era singura distracţie. Feciorii şi fetele mai mari se strângeau în câteva case, pe grupuri, şi aşezau pe o masă: sare, piper, pâine, un piaptăn, o oglindă, un inel, o carte, o batistă, un cărbune, în total nouă articole. Feciorul sau fata care trebuia să întoarcă blidul (un vas de pământ) era trimis(ă) afară, iar cei din casă acopereau cele puse pe masă. Cel care venea, trebuia să întoarcă trei blide şi se concluziona: dacă era sare, însemna că se căsătoreşte cu cineva sărac, piper însemna iute, pâine – bogat, piaptăn – colţos, oglindă – mândru, inel – căsătorie în acel an, carte – cu cineva cu studii (pentru că fetele mai bogate sau drăguţe urmăreau să se căsătorească cu învăţători, preoţi, notari), batistă însemna că nu se căsătoreşte curând, cărbune – brunet.

 

LĂSAȚI UN MESAJ