Marielle Tabart
Brâncuşi, inventatorul sculpurii moderne
Editura Univers, 2008

În anul 1969 istoricul de artă şi plasticianul Marielle Tabart asigură la Centrul Georges Pompidou, a doua reconstituire a atelierului lui Brâncuşi, în colaborare cu Isabelle-Monod Fontaine. În anul 1996 i se încredinţează o nouă reconstituire a atelierului.
Opera brâncuşiană „simplă şi subtilă în acelaşi timp, este expresia unei gândiri artistice extrem de lucidă, elaborată, profundă”(E. Ionesco, „Note si contra-note”, Gallimard, Paris, 1962).
Virtuozităţilor robuste ale creaţiilor lui Rodin, Brâncuşi îi opune o artă nuanţată, rafinată, “amintind de seninătatea voalată a lui Medardo Rosso” alături de care expune la Salonul de Toamnă din 1906.Vizitele sale la muzeul Guimet, îl determină să descopere statuia budistă. La Luvru este impresionat de “monumentalitatea” şi de “puterea de abstracţie” a sculpturii egiptene. Va experimenta „prima sa cioplire directă”, apropiindu-se de arta primitivă. Împreună cu Apollinaire şi Picasso, el face parte dintre artiştii care se apleacă înspre o artă exotică, provenind din Africa şi Oceania, menită să zdruncine din temelii arta occidentală de la începutul secolului al XX-lea. „Cuminţenia pământului”, pe care Brâncuşi o sculptează în piatră între anii 1907-1908, pare absorbită de un joc încremenit. ”Sărutul” reprezintă în creaţia brâncuşiană, manifestul modernităţii: „cioplirea directă”. Versiunile ulterioare vor lua alternativ, forma de cub sau de stâlp- coloană, cu însemnele simplităţii şi ale geometriei. Metoda cioplirii directe îi atribuie sculpturii funcţia de metaforă: marmura şi piatra „operează metamorfozele lor între mineral şi organic. ”Muza adormită” transpune carnaţia feţei în transparenţa marmurei. Variaţiile versiunilor următoare se vor înmănunchea, prin suprimarea trăsăturilor într-un oval perfect, în „Începutul lumii” (1904). Margit Pogany îi inspiră lui Brâncuşi un portret din memorie: marmura sferică a primei „Danaide” (1910).” Cine este frumoasa aceasta?” va exclama sculptorul Jean Arp. „Este domnişoara Pogany, o rudă a lui lady Shub-ad, frumoasa sumeriană şi a lui Nefertiti. Domnişoara Pogany este feerica strămoaşă a sculpturii abstracte. Este alcătuită din arcade, curbe şi îmbinări sidefii din cochilii pure”. „Arcadele”, „curbele”, „îmbinările sale sidefii” devin cilindrice în versiunea din 1919 („Domnişoara Pogany II”),, apoi severe în variantele din bronz. geometria formelor îl plasează pe Brâncuşi în cadrul tendinţei decorative a anilor –30. Sculpturile din lemn, „primul pas”81913), „Fiul risipitor”(1914), „Micuţa franţuzoaică”, „Primul pas III” (114-1918) „face legătura între practicile cultivatorului neolitic, şlefuitor de piatră, şi cele ale artistului- meşteşugar care a sculptat dintotdeauna lemnul, fie că este român sau african”(M. Tabart).
1919 – 1941 este perioada efervescenţei creatoare. Seria de douăzeci şi şapte de versiuni a „Păsărilor din văzduh” transpun avântul unei formei verticale în spaţiu. Prezentată la expoziţia de la Brummer Gallery din 1933- 1934, o „Pasăre în spaţiu” se intitulează „Proiect al unei păsări care, mărită, va umple bolta cerească”. M. Eliade remarcă că tema axei care susţine bolta cerească datează din epoca preistorică. „Este o axis mundi, ale cărei numeroase variante ne sunt cunoscute. Coloana Irminsul a vechilor germani, stâlpii cosmici ai populaţiilor nord- asiatice, Muntele central şi Arborele cosmic. Axul susţine cerul şi asigură în acelaşi timp comunicarea dintre Pământ şi Cer”. Ansamblul de la Târgu- Jiu este inaugurat la 26 octombrie 1938. Aici va fi înălţată „Coloana fără sfârşit”. „Este semnificativ faptul că Brâncuşi a găsit în „Coloana fără sfârşit”, un motiv folcloric românesc, „Columna Cerului”, care continuă o temă mitologică atestată încă din vremuri preistorice”; actul de a concepe axis mundi ca o coloană de piatră ce susţine lumea, reflectă foarte probabil credinţele culturilor megalitice”, avea să specifice M. Eliade. ”Poarta sărutului” duce către „Masa tăcerii”, situată pe aceeaşi axă cu „Poarta” şi „Coloana”.
Brâncuşi obţine cetăţenia franceză la 1 august 1952. În anul 1956 lasă moştenire statului, atelierul său, „statul francez având sarcina de a-l reconstitui cu tot ce conţine- opere, schiţe, tejghele de tâmplărie, unelte, mobilier”. Moştenirea cuprinde „144 de sculpturi şi schiţe, mai mult de 80 de socluri şi piese de mobilier, în jur d 20 de mulaje, 35 de desene şi guaşe, două picturi, fotografii şi clişee originale, o bibliotecă şi o discotecă de muzică folclorică, etnografică şi de jazz”. Îşi exprimă dorinţa „de a nu separa opera de mediul său de predilecţie, atelierul, al cărui spaţiu şi ale cărui lumini, în întregime, concepute de el însuşi, constituie ultima-i creaţie”. După un an, Brâncuşi se stinge din viaţă la 16 martie 1957. Este înmormântat în cimitirul Montparnasse.
Din istoria sculpturii, Brâncuşi a desprins „esenţa”. Totul „va fi fost o izbucnire din izvoarele adânci ale fiinţei sale. În el însuşi şi-a găsit singur propriile modele, arhetipurile structurale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare interioară” (E. Ionesco, „Note şi contra-note”).

Viorica Bica
Biblioteca Municipală Făgăraş