168 de ani de la nașterea ”Luceafărului” poezie românești

0
103
http://webmobile.xdev.ro/fagarastv/player.html

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 168 de ani de la nașterea „Luceafărului”, a poetului național Mihai Eminescu.
S-a născut în județul Botoșani, la 15 ianuarie 1850, decedând la 27 iunie 1889 în București. Viitorul monstru sacru al literaturii noastre se naște al șapte-lea din cei 11 copii ai familiei Gheorghe și Raluca Eminovici. Tatăl provenea dintr-o familie de țărani din nordul Moldovei în timp ce mama sa, născută Jurasu, era fiică de stolnic din Joldești.
Tânărul Eminescu își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, locurile natale legându-l sufletește iremedial de natură și de simbolistica ei, aspecte dezvoltate și prezentate mai târziu în întreaga creație eminesciană.
Între 1858 și 1866, urmează cu intermitențe școala la Cernăuți, unde termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte școala în 1863, revine ca privatist în 1865 și pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcționar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal și primărie).
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul, iar elevii scot o broșura, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată M.Eminovici.
În perioada februarie-9 martie debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Acesta este momentul în care Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.
Din 1866 până în 1869, pribegește pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București. De fapt, sunt anii de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești. A intenționat să-și continue studiile, dar nu-și duce la bun sfârșit proiectul.
Ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor și copist la Teatrul Național unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman, „Geniu pustiu”, ramase în manuscris și face traduceri din germană.
Între 1869 și 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți. Activează în rândul societăților studențești, se împrietenește cu Ioan Slavici.
Tot la Viena o cunoaşte pe Veronica Micle, și începe colaborarea la „Convorbiri Literare”. Perioada 1872-1874 o petrece ca student la Berlin, unde frecventează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Întors în țară, se stabilește timp de 3 ani la Iași, între 1874-1877, unde îndeplinește funcțiile de director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul ” Curierul de Iași“. Continuă să publice în „Convorbiri literare”.
Această perioadă este marcată de prietenia cu Ion Creangă, ce îl introduce la „Junimea”, dar și de povestea de dragoste dintre el și Viorica Micle.
În 1877 se mută la București, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”, desfășurând o activitate publicistică excepțională, dar, din păcate, în această perioadă i se ruinează iremediabil și sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăvește grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut pe lângă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii”, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu).
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puțin sau practic deloc.
Mihai Eminescu se stinge din viață în condiții dubioase și care au învăluit în mister și controversă evenimentul fatidic. Eminescu a decedat la 15 iunie 1889 (în zori, la ora 3.00) în casa de sănătate a doctorului Șuțu, după care a fost înmormântat la București, în cimitirul Bellu, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Școala Normală de Institutori. Unele surse pun la indoială boala lui Eminescu, venind cu argumente în acest sens. Potrivit concluziei raportului medical constatator al decesului, “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență”. Ziarul „Românul” anunța ziua următoare la știri: „Eminescu nu mai este.”
Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetina de brad, lângă el aflându-se un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu, ce a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

LĂSAȚI UN MESAJ